Între cer şi pământ – Crucifixul de la Sanctuarul din Snagov

Între cer şi pământ - Crucifixul de la Sanctuarul din Snagov
by

Iconografia Sanctuarului a fost completata chiar in timpul Paştelui cu Crucea pictată în atelierul Centrului Aletti din Roma, căruia îi datorăm şi mozaicul şi vitraliile.

Crucifixul va fi suspendat “între cer şi pământ” deasupra treptelor care duc spre prezbiteriu, acolo unde se întâlnesc grinzile care unesc absida şi naosul.

Această aşezare ne duce cu gândul la iconostasul bisericilor orientale, deasupra căruia tronează scena Calvarului, cu Maria şi ucenicul preaiubit lânga cruce.

Modalitatea în care a fost pictată această cruce şi situarea ei la intrarea în prezbiteriu se bazează pe teologia Scrisorii către Evrei, unde găsim scris că Isus Cristos a devenit Marele Preot şi Mijlocitorul noului şi veşnicului Legământ, oferind în mod perfect jertfa Sa pe cruce. Citim în cel de-al nouălea capitol al acestei Epistole: “Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om, prefigurare a celui adevărat, ci chiar în cer, ca să se arate acum înaintea feţei lui Dumnezeu în favoarea noastră” (Ev 9,24).

Ne amintim că absida sanctuarului reprezintă sânul Tatălui (In 1,18), spre care Fiul vrea să atragă întreaga omenire (In 20,17-18), prin înălţarea Sa pe cruce (In 12,32). În iconografia crucifixului din Sanctuar este subliniat chiar misterul preamăririi lui Isus Cristos prin dăruirea totală de sine Tatălui, din iubire pentru omenire.

Crucea este pictată în albastru, asemenea cupolei din bazilica San Clemente din Roma, pentru că este contemplată ca semn de victorie, în misterul său cosmic: “Stat Crux dum volvitur orbis[1].

Braţele lui Isus au atitudinea tipic sacerdotală de ofertă, cu palmele îndreptate în sus. În acelaşi timp, braţele sunt deschise, ca semn al iubirii, care doreşte să primească întreaga omenire în actul său de mijlocire.

Picioarele şi trupul au o atitudine dinamică, aproape ca într-un dans, care ajută să transpară slava umanităţii înviate.

Chiar şi chipul Răstignitului este plin de pace, acea pace care provine din faptul că s-a încredinţat în întregime voinţei Tatălui; ochii sunt serioşi, dar transfiguraţi de iubirea care s-a dezvăluit în întregime pe cruce.

Sacrificiul lui Isus de pe Calvar reprezintă şi intrarea în misterul Treimii, în dialogul de iubire dintre Tatăl şi Fiul, în spaţiul darului, care este Duhul Sfânt[2]. Mâna care coboară de sus reprezintă chiar prezenţa paternităţii lui Dumnezeu, care ni-L dăruieşte pe Fiul şi care, în acelaşi timp, Îl cheamă la Sine. Chiar în acest spaţiu, între Mâna Tatălui şi chipul Fiului, pe fundalul crucii sunt pictate flăcări roşii, care amintesc de focul Duhului Sfânt.

Alături de cruce îi vedem pe Maria şi pe ucenicul preaiubit. Amândoi au privirea îndreptată spre coasta străpunsă. Este privirea credinţei care permite naşterea de Sus pentru a primi viaţa dumnezeiască a Fiului (In 3,14-16).

Mâinile Mariei sunt îndreptate spre rana lui Isus, nu numai pentru a o indica, ci şi ca pentru a primi sângele care ţâşneşte din inima străpunsă. Consimţind la jertfa Fiului, Maria participă la Preoţia lui Isus, primindu-i întreaga eficacitate mântuitoare. În acelaşi timp, are şi ea o atitudine de ofertă, reprezentând astfel mijlocirea sa maternă pentru naşterea ucenicului la viaţa dumnezeiască.

Ioan este reprezentat ca ucenicul preaiubit care a rămas credincios şi, de aceea, este martor al evenimentului mântuitor: „… unul dintre ostaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Cel care a văzut a dat mărturie, şi mărturia lui este adevărată… ca să credeţi şi voi” (In 19,34-35). De acea, ucenicul preaiubit ţine cartea Evangheliei în mâna stângă, în timp ce cu dreapta îşi atinge chipul[3], ca semn de compasiune vie şi de contemplaţie meditativă.

În imnul Vexilla regis a lui Venanzio Fortunato, salutăm crucea ca pe unica noastră speranţă: Ave crux spes unica! De aceea, pe spatele crucii este pictată etimasia, tronul despre care se vorbeşte în Apocalipsă, pe care este aşezată cartea vieţii, acoperită de o cruce aurită, şi de la baza căreia ţâşneşte un izvor de apă (asemenea coastei lui Isus, de pe cealaltă parte). Etimasia înseamnă în limba greacă „pregătire”: este vorba despre aşteptarea judecăţii universale, pregătind întoarcerea lui Cristos în slavă. Iar această aşteptare este plină de speranţă, pentru că judecătorul care va fi aşezat pe tron este Cel care, din iubire, Și-a oferit viaţa pe cruce, pentru îndreptăţirea noastră.

Verso-ul Crucifixului din Sanctuar

În jurul tronului sunt dispuse scurte texte, şi acestea din Apocalipsă. Este vorba despre două imnuri din liturgia cerească, care cântă biruinţa Mielului (Ap 5,12.13) şi despre câteva fragmente din ultimul capitol, în care este descrisă nunta Mielului cu Ierusalimul Ceresc. Aproape ca o atracţie reciprocă, dialogul final curge spre marginea de jos a crucii:

Duhul şi Mireasa spun „Vino!”

Cel care dă mărturie, spune acestea: „Da, voi veni curând!”

Amin! Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,17.20).

În sfârşit, este semnificativ faptul că această latură a crucii este îndreptată spre altarul pe care se celebrează memorialul jertfei lui Cristos.

Moartea Ta o vestim, Doamne,

şi Învierea Ta o mărturisim,

până când vei veni!”

[1] Este motto-ul ordinului certozin: “Crucea rămâne nemişcată, în timp ce lumea se roteşte”.

[2] Un exemplu tipic este Răstignirea de la Masaccio la Santa Maria Novella din Florenţa, dar şi multe alte reprezentări în care, alături de răstignit sunt prezenţi Tatăl şi Duhul Sfânt.

[3] Figura lui Ioan este reprezentată astfel şi în splendidul mozaic din Bazilica din Torcello (începutul sec. al XII-lea)

share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *