Acasă > Carmel > Cultură > Carmelul și Arta

CARMELUL ȘI ARTA


O spiritualitate se află și la confluența unor alte curente, liturgice și teologice, și dă mărturie despre inculturarea credinței într-un anumit mediu omenesc și în istoria lui

(CBC 2684)

Între Carmel și artă există o complicitate și o actrație naturală. Înainte de toate în ce privește pasiunea pentru frumusețea, nu numai ca experiență estetică individualistă, ci mai degrabă precum epifanie a interiorității persoanei ca ființa de comuniune. Deja la originea ei, carisma Carmelitană se formează într-un univers de simboluri biblice, și a simțit nevoie să-și exprime realitatea prin limbajul artei, mai ales poetic.

Pe de altă parte, arta ceea mai autentică își găsește în marile curente spirituale o sursă nesecată de inspirație, pentru a exprimă misterul omului și destinul lui. Cunoscând acest mister până la secretul său cel mai adânc, unde istoria libertății umane se întâlnește cu misterul Mântuirii divine, carisma Carmelitană poate să ajute arta să recunoască frumusețea Chipului Iubirii, chiar în zonele cele mai întunecate ale omeniri.

În această pagină dorim să aprofundăm legătura rodnică între Carmel și câteva opere artistice moderne.

joseph-roth2Ultimă nuvelă scrisă de scriitorul austriac, aproape o lună înainte de moartea sa, este o poveste autobiografică, care arătă ultimă privire poetică cu care Roth vede destinul său, consumat de alcool, în Parisul anilor  30 din secolul trecut. Din această nuvelă, Ermanno Olmi a extras un film omonim, care a câștigat între alte premii: „Leul de Aur” şi „Davide di Donatello”.

Prezenţa personajului Terezei de Lisieux justifică legătura pe care vrem să o facem cu carisma carmelitană  şi ni se pare chiar o posibilă expresie artistică a carismei, chiar dacă iese cumva din cadrul clasic al artei religioase.

Pentru a sezisa această legătura profundă redăm un scurt comentariu teologic făcut de Pr. Antonio Sicari după vizionarea filmului lui Olmi în anul 1988.

Este vorba despre o datorie care nu se reușește să se înapoieze. Andreas Kartak este un om care trăiește pe stradă şi doarme sub poduri Senei. Totuși este un om de onoare. Întro zi, primește o sumă de bani de la un necunoscut și va încerca tot restul filmului să îi dea înapoi, însă fără succes; se întâmplă mereu ceva care îl împiedică pe protagonist să-și achite datoria.

Această imposibilitate arătă tema centrală a filmului: tu nu vei reuși să devii sfânt (om adevărat), dacă sfințenia nu îți vine în întâmpinare.

Banii sunt un simbol: acela  al unui sărman care primește un dar ce trebuie să fie restituit. Altfel, omul este o sărmană creatură, care are să restituie darurile pe care le primeşte de la Dumnezeu. Dar în ciuda tuturor eforturilor, nu va reuși niciodată.

În această continuă dorinţă de a le restitui se întâmplă ceva: el își dă seama ca Dumnezeu însuși, prin har, prin umanitatea lui Cristos,  printr-o întâlnire, vine către el şi “îi împlineşte dorinţa”.

În lupta pe care o angajează pentru a corespunde darului, protagonistul face câteva experienţe fundamentale: intuiește iubirea pentru fiica pe care nu a avut-o (copila pe care o vede în vis); își vede părinţii (cei doi bătrâni) care i-au dat ceasul (simbolul timpului care trece dar şi a memoriei originiilor sale).

Trecutul lui Andreas era acela al unui om ratat. De când primeşte aceasta suma de bani, care vine de nu se știe unde şi care apoi continuă sa se reînnoiască ca prin minune, el regăsește gustul vieţii (redescoperă nostalgia binelui, frumuseţea, totul…)

Însă el ştie că trebuie să-i restituie şi va reuși s-o facă, atunci când incapabil el-însuși  să  ducă banii la destinație, va veni cineva să îi ia.

Thérèse-de-Lisieux-enfantAceastă Tereza, la care el trebuia să meargă, este sfânta cea mică, sfânta copilă, care a făcut o minune pentru celălalt domn, care i-a oferit banii la început. Această Tereza, pe care toata lumea o credea iubita lui (ca şi cum el ar fi avut o femeie care îl aștepta… ), această Tereza devine răspunsul la neputinţa sa. După ce a tot încercat și n-a reușit, își va da seama că această copilă (simbol al harului lui Dumnezeu) îi vine în întâmpinare. Ea intră în bistrou, unde el era deja aproape de sfârşit. Atunci el se apropie şi îi spune:  „Domnişoară Tereza, nu îmi închipuiam că ești aşa de bună, ca să vii tu la mine”.

leggenda-del-santo-bevitore-roth-Iată mesajul central:  cel care este beţiv, care nu ar trebui sa fie un sfânt, devine sfânt pentru că harul a coborât cu simplitatea unei copile şi a ajuns la el precum o fiică îl vizitează pe tatăl său.

Mai mult decât atâta, atunci când Tereza se va duce la el iar el va vrea să îi dea datoria, copila se va speria și, în generozitatea ei, îl va întreba: „Vreţi bani?” Acesta este punctul decisiv: această superabundență, acest „mereu mai mult”… În această ultimă uimire pentru faptul că tot continuă să primească, devine sfânt.

Esența vieții consistă în a primi.

Dacă cineva își dă seamă că Dumnezeu nu este cineva care ia, ci, din contră, cineva care dă, care dăruiește, devine sfânt.

Iată sensul harului: a te face mic, a deveni copil. Efectul harului este o atitudine de primire.

(Ioseph Roth, Legenda sfântului beţiv, Humanitas Fiction, Literatură, colecția Raftul Denisei)