FIGURI MODERNE


Sărbătoare: 1 octombrie

Tereza din Lisieux a murit la sfârşitul secolului trecut în 1897 şi a fost canonizată în 1925 într-un răstimp atât de scurt, încât nu au fost respectate nici măcar limitele prevăzute de dreptul Bisericii.

„Mesajul pe care această Sfântă l-a adus în lume – a scris Bernanos – este unul dintre cele mai misterioase şi cele mai presante pe care le-am primit vreodată. Lumea moare din cauza lipsei de copilărie, iar împotriva ei semizeii totalitari îşi arată canoanele şi tancurile”.

Tereza făcea parte dintr-o înstărită familie burgheză şi a avut o copilărie destul de fericită: patru ani şi jumătate plini de bucuria de a trăi. „Râde şi se bucură de dimineaţă până seara”, scria mama sa.

Era cea de-a cincea dintre fete, o copilă foarte sensibilă şi expansivă, nerăbdătoare dar totodată duioasă şi veselă.

Ştia să fie şi delicată dar şi încăpăţânată atunci când apăreau incertitudini. „Când spune nu, – povesteşte mama sa – nimic nu o poate determina să cedeze; chiar dacă aş pune-o o zi întreagă în pivniţă, ar dormi acolo chiar şi noaptea mai degrabă, decât să spună da”.

Este totuşi mereu înclinată să spună adevărul şi să fie sinceră (Nu ar minţi nici pentru tot aurul din lume) şi doreşte cu orice preţ să fie imediat iertată atunci când greşeşte.

Micuţa are mai ales cu Dumnezeu acea atitudine familiară, specifică tuturor copiilor educaţi într-o adevărată familie creştină, însă Tereza îşi manifestă în plus această familiaritate cu un absolutism specific. Mare fiind, va putea să spună că nu i-a spus niciodată nu bunului Dumnezeu în mod conştient încă de când avea trei ani.

Copilăria fericită s-a sfârşit brusc cu moartea mamei (din cauza unui cancer la sân). Toate detaliile bolii se imprimă nespus în acea fetiţă atât de emotivă, mai ales ziua în care rămâne îndelung – ea însăşi povesteşte acest lucru –  în faţa capacului de la sicriu: Nu mai văzusem aşa ceva şi totuşi înţelegeam….

De atunci apasă asupra ei o umbră continuă de tristeţe în ciuda faptului că viaţa de familie se desfăşoară la fel, plină de duioşie, de credinţă şi de pace.

Tereza este educată de surorile sale: a ales-o în mod particular pe una dintre ele drept o  a doua mamă – Paolina. Este foarte legată de tatăl său, un om foarte bun („Este un om sfânt, soţul meu – scria mama sa – aş dori ca toate femeile să aibă un astfel de soţ”), destul de bătrân (când s-a născut Tereza el avea deja 50 de ani), capabil de duioşie paternă şi maternă totodată.

Acum, când soţia sa e moartă, tatăl Luigi trăieşte în mijlocul familiei administrându-şi averea, dedicându-şi timpul lecturii şi meditaţiei, având hobby-ul pescuitului şi al grădinăritului.

Are deja barba albă şi fiicele sale îl numesc drăgăstos patriarhul: pentru ele ideea de Dumnezeu Tatăl are un corespondent familial pe pământ.

Nu pot să spun cât de mult îl iubeam pe tatăl meu – spune Tereza – totul în el îmi trezea  admiraţia. Împreună cu el micuţa învaţă să iubească natura, iar când îl priveşte în biserică, înţelege ce înseamnă să te rogi şi tot de la el învaţă să-i iubească şi să-i ajute pe cei săraci.

Totuşi Tereza şi-a pierdut expansivitatea de odinioară devenind timidă, introvertită, prea sensibilă şi predispusă la plâns.

Trece printr-o perioadă tristă (pe care ea o defineşte drept cea mai dureroasă din întreaga mea viaţă) care durează aproape nouă ani: pe de o parte, rămâne mult prea copilă, mult prea protejată şi mângâiată de toţi; pe de altă parte, este şi foarte matură şi reflexivă.

Când împlineşte de-abia nouă ani, surioara pe care a ales-o  a doua mamă o va părăsi pentru a intra în mânăstirea Carmelitană a oraşului: este vorba despre despărţirea rigidă impusă de clauzură.

Tereza se simte din nou rănită până în străfundul sufletului şi pentru că au făcut greşeala de a-i ascunde pregătirile de plecare. Totuşi are siguranţa absolută că şi ea va fi chemată în Carmel. Este suficient ca să-i explice că este un loc solitar în care se retrăgeau cei care doreau să-l caute pe Dumnezeu din toată inima. Am simţit că acest Carmel era deşertul în care bunul Dumnezeu voia ca şi eu să merg să mă ascund. L-am simţit cu o asemenea forţă încât în inima mea nu a mai rămas nici o îndoială.

Trebuie să precizăm că nu este vorba doar de o vocaţie sigură, dar  şi de una lipsită de orice ambiguitate psihologică.

Tereza  ne avertizează: Nu era vorba despre visul unei copile care se lasă dusă de val, ci de siguranţa unei chemări divine: voiam să intru în Carmel nu pentru Paolina (sora ei), nu pentru a mă întâlni cu mama pe care am pierdut-o, ci doar pentru Isus. Mă gândeam la multe lucruri pe care cuvintele nu pot să le exprime.

Dacă ea are ceva să-i reproşeze surorii-mamă, nu este faptul de a fi ales Carmelul, ci „de a nu o fi aşteptat”.

Acesta este secretul Terezei: este o copilă rănită de toate lucrurile care îi lovesc pe copii, însă în copilăria sa există o profunzime a abandonului de sine care  îi revine numai lui Dumnezeu.

Oricum suferinţa psihică a despărţirii este atât de mare, încât e cuprinsă de o boală ciudată în timpul căreia ea are, timp de mai multe săptămâni, crize de teroare de neexplicat şi pare să devină  ca o idioată care se plânge încontinuu.

Într-o zi, în timp ce se plânge continuând să strige: mamă, mamă!, iar surorile sale, disperate în neputinţa lor, se roagă Sfintei Fecioare, Tereza vede statuia Mariei din camera sa mişcându-se şi zâmbindu-i. Se însănătoşeşte dintr-odată, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un lung coşmar.

Surorile sale intuiesc ceva şi astfel nu lipsesc întrebările. Căutarea detaliilor este atât de minuţioasă ( mai ales când se duce în vizită la mănăstire), încât Terezei îi este cam frică să nu se fi înşelat, să nu-şi fi imaginat totul, să nu fi minţit şi astfel această binecuvântare să i se transforme în frământare.

Este o copilă rănită şi pentru că inteligenţa şi inima par să se maturizeze mult prea repede în timp ce sensibilitatea îi rămâne de copil.

Există în Tereza un secret care a fost prevăzut în numeroase feluri, însă care nu a putut să rupă bariera excesivei sale sensibilităţi.

Secretul  bun al copilăriei sale – cel care va deveni mai târziu o experienţă spirituală profundă şi apoi doctrină – ar putea fi spus astfel: această fetiţă are o deconcertantă capacitate de a fi consecvenţială între lucrurile afirmate sau crezute şi alegerile vieţii, atât în domeniul adevărurilor umane, cât şi în acela al adevărurilor spirituale.

Iată câteva exemple.

Dacă atunci când este încă foarte mică, îi vorbesc despre frumuseţea Paradisului, ea îşi mângâie mama dorind ca aceasta să moară. O cât de mult aş vrea ca tu să mori! Necăjită, se arată foarte mirată: Dar vreau acest lucru pentru ca tu să poţi să mergi în ceruri! Îmi spui mereu că trebuie să murim pentru a ajunge acolo! Acelaşi lucru îl face şi cu tatăl său atunci când este prinsă de manifestările sale de iubire.

Dacă îi spun că poate să aleagă dintr-un coşuleţ panglicile pe care le vrea pentru a se juca, i se pare normal să răspundă că vrea să aleagă totul.

Dacă tatăl său din vârful unei scări mobile spune copilei: „Îndepărtează-te, micuţo, pentru că, dacă voi cădea, te voi zdrobi”, ea se aproprie de scară pentru ca astfel, dacă tata moare, nu voi simţi durerea de a-l vedea murind, ci voi muri împreună cu el.

Dacă tatăl său în timpul unei plimbări de seară îi arată un grupuleţ de stele care formează litera T pe bolta cerului, ea conchide că este Dumnezeu cel care i-a scris numele pe cer.

Dacă pentru a o pregăti pentru spovadă (la şapte ani) îi explică că îşi va mărturisi păcatele nu unui om, ci bunului Dumnezeu, ea întreabă cu absolută convingere dacă trebuia să îi spun lui Don Ducellier că îl iubeam din toată inima, de vreme ce vorbeam cu Domnul, prin persoana lui.

Dacă îi spun că în Iad toţi condamnaţii îl urăsc pe Dumnezeu, conchide că este foarte tristă existenţa unui loc în care nimeni să nu-l poată iubi: ar vrea să meargă ea acolo. Astfel, în acel loc, s-ar afla măcar o persoană care-l iubeşte pe Dumnezeu.

Ne aducem aminte de acele episoade din prima sa copilărie tocmai pentru a arăta care este, şi în anii copilăriei şi ai primei adolescenţe, acea maturitate care există în ea, în ciuda câtorva perioade de creştere mai dificile şi tulburătoare şi, totodată, care este experienţa de bază pe care Tereza adultă o va transforma în doctrină conştientă şi în practică de viaţă.

Din anumite puncte de vedere, tot ceea ce va preda apoi Tereza este simbolizat, ca într-o parabolă, într-un episod  care a avut loc când copila avea doar trei ani.

Însăşi mama sa îl povesteşte, într-o scrisoare trimisă fiicei sale mai mari, pe atunci aflată la colegiu:

„Alaltăieri Tereza mă întreabă dacă va merge în ceruri: îi spun că da, dacă va fi cuminte; îmi răspunde: Da,  dar, dacă nu aş fi chiar cuminte voi merge în iad… dar ştiu eu ce o să fac: voi fugi la tine în cer;  cum ar putea bunul Dumnezeu să mă despartă? Tu m-ai strânge cu putere în braţe… Am citit în ochii săi că este convinsă de faptul că bunul Dumnezeu nu poate să-i facă nimic dacă se găseşte în braţele mamei”.

Iată: trebuie doar să aşteptăm ca Tereza, crescând, să umple acea distanţă deosebită dintre mama sa şi însuşi Dumnezeu; trebuie doar să experimenteze că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât însăşi mama noastră, iar atunci întregul său mesaj va fi formulat. În esenţă, el este însă prezent în întregime.

Să ne întoarcem acum la acea perioadă dificilă din prima adolescenţă. În lucrurile esenţiale, maturitatea sa este deja completă.

Când primeşte prima împărtăşanie – la unsprezece ani – acea consecvenţialitate despre care  vorbeam, ajunge deja la o incredibilă perfecţiune mistică. A fost un sărut de iubire: simţeam că sunt iubită şi eu la rândul meu spuneam: te iubesc şi mă dăruiesc ţie pentru totdeauna… Deja de mult timp Isus şi micuţa Tereza se priviseră şi se înţeleseseră… În acea zi nu mai era vorba doar despre o singură privire, ci despre o fuziune; nu mai erau două persoane: Tereza dispăruse ca picătura de apă în ocean, rămânând doar Isus.

La puţin timp după aceea a primit sfântul mir şi, cum îi explicaseră că Sfântul Duh îi va da forţa de a fi martoră, a cerut bunăvoinţa de a putea să sufere mult din iubire faţă de Isus. Chiar şi acest lucru reprezintă o consecvenţialitate radicală, dacă este adevărat că este vorba de a da mărturie pentru Cineva care a suferit şi a murit pentru noi.

Când îi spun Terezei că va trebui să se pregătească pentru a primi prima împărtăşanie, oferindu-i lui Isus un buchet de flori pe care trebuia să le numere în fiecare zi, ea, în mai puţin de o lună numărase 1949. Preocuparea matematică, la modă în acea epocă, ar putea fi discutabilă din punct de vedere teologic, însă nu şi seriozitatea cu care ea învăţa să aştepte prima întâlnire cu dorinţa de a se pregăti,  demonstrând astfel iubirea.

Între timp şi cea de-a doua soră intră în Carmel (astfel o altă mamă pleacă), iar Tereza, de treisprezece ani, nu reuşeşte să se elibereze de aspectele fragile ale copilăriei sale. Mai mult, i se întâmplă câteodată să asculte vreo predică greşită (exista pe atunci încă mult jansenism-rigorism în Franţa), iar copila se încurcă într-o lume de scrupule şi de temeri.

În sfârşit, în noaptea de Crăciun din anul 1886, îşi primeşte mica minune (este vorba despre aceeaşi noapte în care Claudel se va converti intrând în Catedrala Notre Dame din Paris). Există un fel de molipsire mântuitoare şi purificatoare între Copilăria lui Isus şi cea a Teresei, din această molipsire ea ieşind însănătoşită complet.

Tereza redevine brusc aceeaşi persoană de acum nouă ani: senină, încrezătoare, nerăbdătoare, veselă şi întreprinzătoare: Din aceea noapte binecuvântată, nu am mai fost învinsă în nici o luptă, ci am mers mai departe din victorie în victorie… Isus mă transformase atât de mult, încât nici măcar eu însămi nu mă mai recunoşteam.

Astfel,  de la treisprezece la cincisprezece  ani trăieşte cea mai frumoasă perioadă a vieţii sale, în care cele două surori Martin (Tereza şi Celina) experimentează idealul fericirii pe pământ.

Duhul meu s-a mărit… Întotdeauna îmi plăcuse tot ce era frumos şi măreţ…, însă în aceea perioadă a fost predominantă pentru mine o infinită dorinţă de cunoaştere.

Este vorba deci de acele dorinţe care urmează un traseu bine delimitat, făcut după un anumit plan, pe baza aceleiconsecvenţialităţi despre care am vorbit de mai multe ori.

Într-o zi, din cartea de rugăciuni a Terezei a alunecat iconiţa unei Cruci, de pe marginea căreia se observă doar braţul aplecat, legat de cruce, din care cad pe pământ picături de sânge.

Am fost foarte mişcată văzând acel sânge care cădea din braţul divin, şi am fost cuprinsă de milă, gândindu-mă că acele picături cădeau pe pământ fără ca nimeni să le poată aduna!.

A înţeles astfel care trebuia să fie adevărata poziţie a vieţii sale: adică la picioarele Crucii, pentru a putea aduna sângele Mântuitorului, şi pentru a-l oferi tuturor celor care puteau fi purificaţi doar prin el.

Am simţit în suflet iubirea şi nevoia de a mă uita pe mine însămi: cine oferă sângele lui Cristos, trebuie, la rândul său, să se ofere si pe el însuşi, fără rezerve.

Imediat a fost pusă la încercare.

La Paris fuseseră asasinate în mod oribil două femei şi o fetiţă. Fusese arestat un italian, un anume Enrico Pranzini, în vârstă de treizeci de ani: un aventurier înalt, frumos, dispreţuitor. Pe durata întregului proces, negase cu insolenţă că ar fi comis crimele, iar ziarele îl defineau drept un ticălos crud, monstru, un hidos josnic. Condamnat fiind la moarte, refuza orice pocăinţă şi orice alinare din partea Bisericii.

Tereza, în cunoştinţă de cauză, l-a ales drept păcătosul său: s-a rugat fără a simţi oboseală, a oferit sacrificii, a plătit multe slujbe pentru convertirea lui.

În străfundurile sufletului meu – spune ea – ştiam cu siguranţă că rugăciunea îmi va fi ascultată, iar pentru a-mi face curaj şi pentru a continua să mă rog pentru păcătoşi, i-am spus bunului Dumnezeu că sunt sigură că îl va ierta pe nenorocitul Pranzini, că voi continua să cred acest lucru chiar dacă el nu s-ar spovedi şi nu ar arăta nici un semn de pocăinţă, atât de mare îmi era încrederea în dragostea infinită a lui Isus; îi ceream doar ‘un semn’ de pocăinţă pentru a mă consola.

În ziua următoare a citit în ziar că Pranzini refuzase în mod nedemn orice preot, chiar şi pe scările ghilotinei, însă, în ultima clipă, smulsese brusc Crucea pe care acesta i-o întinsese, sărutând-o cu efuziune de două ori.

Tereza, în vârstă de paisprezece ani, l-a numit primul fiu şi de atunci a hotărât să-l iubească pe Isus cu ardoare: cele două cuvinte (iubire şi suferinţă) erau pentru ea un tot indisolubil.

Hotărârea sa de a intra în Carmel pentru a-şi petrece aici întreaga viaţă să se roage pentru păcătoşi, este deja definitivă; dar are doar cincisprezece ani, iar în Carmel nu se poate intra înainte de majorat.

Însă chemarea divină – spune ea – era atât de presantă încât, dacă ar fi trebuit să trec prin foc, aş fi făcut-o.

Înainte de toate, îl convinge pe tatăl său de vocaţia sa, iar el, simţindu-şi inima rănită, îi spune că „ Dumnezeu îi face o mare onoare cerându-i-le astfel pe fiicele sale”. Apoi încearcă să-l convingă pe Responsabilul diecezan al mănăstirii,    iar după aceea pe episcop însuşi, ca să-i permită să intre imediat în Carmel.

Nereuşind, se hotărăşte să se adreseze Papei şi se înscrie la un pelerinaj diecezan la Roma.

Era un pelerinaj de aproape 200 de persoane, călăuzit de Vicarul General al diecezei: un eveniment, pentru acele timpuri, de care se interesau atât ziarele franceze, cât şi cele italiene. Trenul special care-i transporta pe pelerini era aşteptat şi primit în principalele oraşe ale Italiei (era şi o călătorie turistică organizată în mod luxos).

Tereza astfel vizitează Paris, Milano, Padova, Venezia, Bologna, (aici un grup de studenţi înconjoară trenul în gară, iar unul dintre ei încearcă să o ia în braţe pe cea mai frumoasă franceză din grup, însă Tereza îi aruncă o asemenea privire, încât el o aşează la loc imediat şi se retrage ruşinat).

În sfârşit ajunge la Loreto şi apoi la Roma (Firenze, Pisa, Genova le va vizita la întoarcere).

În Oraşul Etern, pelerinajul atingea punctul cel mai înalt într-o audienţă în care, toţi pelerinii trebuiau să defileze în faţa Suveranului Pontif pentru a-i primi, unul după altul, binecuvântarea. Multe fuseseră recomandările de a nu-l obosi pe Papă, bătrân şi bolnav, şi de a defila în linişte. Bunul Papă – a scris apoi – este atât de bătrân încât e aproape mort. Nu poate să spună aproape nimic… Însă ea, ultima din rând, nu a ţinut cont de avertisment.

După ce s-a aplecat să-i sărute piciorul (după obicei), în loc să se ridice şi să plece, s-a sprijinit de genunchiul lui şi i-a spus aproape plângând: Preafericite Părinte, am o mare rugăminte…. Vorbea cu voce înceată astfel încât bătrânul Pontif nu a reuşit să înţeleagă:

„Nu înţeleg prea bine” –  a spus – .

„Sfinţenia Voastră – a intervenit cu nerăbdare Vicarul General care se afla în dreptul său – ea este o tânără care vrea să intre în Carmel la 15 ani, însă superiorii săi cercetează această problemă”.

Răspunsul Papei era astfel obligatoriu: „Ei bine, fiica mea, să faci ceea ce îţi vor spune superiorii tăi”.

O, Preafericitule Părinte, – a insistat Tereza -dacă Dumneavoastră însă spuneţi da, toţi vor fi de acord…

Papa a privit-o fix, apoi încet, accentuând intenţionat toate silabele, i-a spus: „Bine, bine…vei intra, dacă Dumnezeu o va vrea”. Avea – spune Tereza – o expresie atât de pătrunzătoare şi de convinsă încât i s-a întipărit în suflet.

Oricum, a încercat să-şi continue discursul, însă doi gardieni nobili au atins-o pentru a-i spune să se ridice; văzând însă că nu era de ajuns acest lucru, a trebuit s-o ridice şi s-o ducă de acolo pe sus, în timp ce lacrimile îi curgeau din ochi.

Înainte de a se îndepărta, Papa i-a atins cu dragoste buzele şi a binecuvântat-o.

Acest fapt a făcut o asemenea senzaţie, încât a ajuns şi în presa franceză, care observa de departe pelerinajul.

Însă în aparenţă nu-i fusese acordată nici o permisiune, iar lunga călătorie nu dăduse rezultatul sperat.

Şi totuşi acest pelerinaj a fost hotărâtor în viaţa Teresei: până atunci ea îi cunoscuse pe preoţi doar la altar sau în confesional, însă în timpul pelerinajului a avut ocazia să-i cunoască mai mult şi să-i observe în situaţii normale de viaţă (la acel pelerinaj participau 75 de preoţi).

Nu vom şti cu exactitate ceea ce s-a întâmplat. Se ştie doar că un tânăr preot francez, care era vicar la Sfântul Petru, a făcut ca întreg grupul pelerinilor să vorbească de grija afectuoasă cu care erau înconjurate tinerele surori Martin. Însă Tereza s-a întors în ţara sa, convinsă că a se ruga pentru inimile preoţilor este una dintre sarcinile cele mai urgente pentru cei care iubesc Biserica. Mi-am înţeles vocaţia în Italia – va spune ea.

Va explica astfel, în examenul canonic precedent profesiunii sale religioase, scopul vocaţiei sale Carmelitane: Am venit pentru a salva sufletele şi mai ales să mă rog pentru preoţi.

În mod contrar previziunilor, permisiunea ca porţile mânăstirilor să i se deschidă în mod excepţional ei, unei tinere de 15 ani, i-a fost în sfârşit acordată.

Superiorul Diecezan al mânăstirii, neplăcut surprins de această cerere, însă profetizând împotriva voinţei sale, le-a spus maicilor: „S-ar părea că salvarea acestei comunităţi depinde de o fetiţă de 15 ani!”. Când a adus permisiunea Episcopului, a adăugat cu răutate: „Bine, preafericite măicuţe, puteţi în sfârşit să cântaţi Te Deum.” În calitate de delegat al Episcopului, v-o prezint pe această fetiţă de 15 ani, a cărei intrare în mânăstire aţi vrut-o şi voi. Vă urez ca ea să nu vă înşele speranţele, însă vă reamintesc că, dacă se va întâmpla acest lucru, responsabilitatea va fi numai a voastră!”.

În mod neintenţionat, atunci când Episcopul a ajuns la ceremonia de intrare, a greşit imnul şi, în loc să-l intoneze pe cel prevăzut pentru a invoca ajutorul Duhului Sfânt, a intonat Te Deum-ul de mulţumire, spre marea satisfacţie a comunităţii.

Astfel fetiţa a ajuns în acea mânăstire să ducă o viaţă austeră şi nu lipsită de multe probleme.

La Lisieux mistica frumuseţe şi măreţie care ar trebui să domnească într-un Carmel deveniseră mai degrabă meschine.

Formarea spirituală a maicilor fusese deviată spre forme de moralism şi ascetism exagerate, forme presărate de jansenism, cu o viziune tristă a unui Dumnezeu Judecător care trebuie îmbunat prin multe rugăciuni şi sacrificii.

La toate acestea se adăuga şi faptul că această comunitate monastică era destul de săracă uman şi intelectual (surorile Martin riscau să apară drept un grup de intelectuale care puteau fi marginalizate).

În plus acolo conducea o Maică Superioară inteligentă, însă gata să poruncească şi să-şi impună propriile capricii şi dispoziţii volubile drept voinţă a lui Dumnezeu. În sfârşit, nu lipseau abuzurile şi lupta pentru putere, mai ales când se apropia timpul alegerilor în mânăstire.

În oraş se spunea că Tereza în acea mânăstire va deveni mascota comunităţii şi că tocmai, datorită acestui lucru, o acceptaseră atât de tânără.

Dacă exista vreun risc în acest sens, Tereza îşi dădea perfect seama de existenţa lui.

Nimic din ceea ce a găsit în mânăstire nu a surprins-o: deja din afara gratiilor putuse să intuiască multe lucruri.

Iluziile primelor zile… Dumnezeu mi-a acordat graţia de a nu avea astfel de iluzii; am găsit viaţa în mânăstire aşa cum mi-o imaginasem; nici un sacrificiu nu mă minuna.

Acest lucru i-a permis să simtă în întregime graţia de a fi primită acolo unde Dumnezeu o voia fără rezerve: Cu câtă profundă bucurie îmi repetam aceste lucruri: Pentru totdeauna, sunt aici pentru totdeauna!

Prima sa sarcină este îndreptată spre surorile sale de sânge: le iubeşte cu efuziune însă nu mai vrea să fie tratată drept sora mai mică care are nevoie de griji speciale şi de protecţie.

Nu mai suntem acasă, le repetă, şi nu face nici un pas în afară de ceea ce regula le permitea la toate.

Dacă trebuie să fie o fetiţă, trebuie să fie astfel doar pentru Dumnezeu, nu pentru manifestările afective ale fiinţelor.

Maica Superioară clarvăzătoare spune despre ea că are maturitatea unei maici de 30 de ani.

Dar, la rândul său, Dumnezeu are grijă în mod particular de micuţa Tereza care i-a fost încredinţată.

Prima perioadă din viaţa sa în mânăstire stă sub semnul durerii care o purifică mai presus de orice: trista boală a tatălui său, o boală umilitoare care pare să le dezonoreze şi pe fiice.

Cu ochii plini de durere Tereza îl priveşte, din spatele gratiilor, în rarele vizite la vorbitor. O gravă formă de arteroscleroză şi grave crize de uremie fac ca tatăl său să se asemene cu un sărman dement cu gesturi ciudate şi în mod obscur profetice.

În sfârşit, trebuie să-l interneze într-un ospiciu – trista clauzură a tatălui său – iar surorile Martin devin fiicele nebunului. Frază pe care câţiva o murmură chiar şi în mânăstire şi a căror răutate este în mod infinit mai mare decât conştiinţa celor care le pronunţă.

Tereza scrie: Aşa cum chipul adorat al lui Isus a fost învelit în timpul patimilor, tot astfel şi chipul slujitorului său trebuia să fie învelit în zilele sale de durere.

Câteodată tatăl său îşi ascundea faţa ca şi cum şi-ar fi dat seama de umilirea sa, iar Tereza contemplă în el taina chipului sfânt al lui Cristos care, aşa cum spunea Isaia – pentru iubirea noastră – „a fost lipsit de frumuseţe şi de decor”.

Într-o zi ea îi spune tatălui său umilit: Voi încerca să fiu măreţia ta, devenind o mare sfântă. Iar surorilor sale confuze le va sugera: în ceruri doar un fir din părul său cărunt ne va lumina!

Din casa paternă, în care acum nu mai rămâne nimeni, totul este vândut şi se risipesc chiar şi amintirile cele mai dragi.

Doar două obiecte rămân la Carmel: orologiul din casă, care de acum înainte va bate lungile ore de meditaţii şi fotoliul pe rotile al tatălui său bolnav pe care şi Tereza îl va folosi în ultimele luni ale vieţii sale.

În Carmel mica Tereza va avea două taine pe care să le trăiască: Copilăria lui Isus (care cere atitudini de ascultare şi de abandon simplu şi intim) şi Patima Sa (care cere participare şi sacrificiu): astfel, ea cere să fie numită sora Tereza a lui Isus, a Chipului Sfânt.

Este vorba de a citi Evanghelia prin ochii exigenţi ai unei fetiţe, până când însăşi persoana Terezei va deveni o doctrină vie, un cuvânt al lui Dumnezeu pentru timpurile noastre.

Deci, Tereza ia în serios taina Copilăriei lui Isus.

Isus este cuvântul lui Dumnezeu, dar copilărie înseamnă etimologic a nu şti să vorbeşti.

Există deci această mare taină la începutul credinţei noastre: că Dumnezeu s-a făcut Copil, un copil incapabil să vorbească, şi El ne-a însărcinat pe noi, adulţii, să avem grijă de El: datorită acestui fapt toţi trebuie să învăţăm multe lucruri de la Maria, mama sa.

Aşa cum toate mamele ştiu, când în casă soseşte un nou copil, există şi noi exigenţe: el doarme şi este nevoie să se facă linişte; el se joacă, iar jocul său reprezintă o muncă serioasă care va fi uşurată şi protejată; el plânge şi trebuie să fie consolat; copilul are nevoie să simtă că aparţine cuiva; în sfârşit copilul atrage asupra sa întreaga atenţie a adultului.             Von Balthasar scrie: „A dormi şi a se juca sunt cele două ocupaţii ale Cuvântului (adică a Cuvântului lui Dumnezeu devenit Copil) care o fascinează pe Tereza din Lisieux, pe ea, care ca o adevărată mamă se emoţionează mereu în faţa Copilului  considerând raportul său cu el foarte natural şi concret”.

Toate acele probleme pe care noi adulţii le avem când ne gândim la Dumnezeul Atotputernic (aşteptăm de la El multe lucruri, pretindem să fim îngrijiţi, ascultaţi, satisfăcuţi, susţinuţi, ajutaţi), Tereza le rezolvă radical punându-se în faţa misterului Lui. I se oferă Lui ca o jucărie, dar nu una scumpă pe care copii întotdeauna se tem să o atingă, ci una comună, de toate zilele, preferată pe care putem să o luăm, să o strângem la piept, sau să o izbim căutând-o apoi cu nerăbdare.

Când Tereza suferă, acest lucru se întâmplă pentru că, Copilul Isus îşi neglijează sau îşi aruncă în mod provizoriu jucăria, sau o rupe pentru a vedea cum e făcută; cine ar putea să-i spună: „De ce faci astfel?”. Este jucăria sa.

Isus al Terezei se joacă cu mingea (şi mingea este de multe ori lovită şi aruncată departe), se joacă cu titirezul (iar acesta este izbit de coardă ca să se poată  învârti mai repede), se joacă cu popicele (care sunt alese drept ţintă şi lovite), iar apoi când îşi opreşte jocul, îşi adună jucăriile şi le strânge la piept.

Mai ales, Isus al Terezei doarme, iar atunci trebuie să ştie să tacă fără a-l deranja. Mulţi aici jos, dacă Isus adoarme, încetează să-l mai slujească şi să mai creadă în El – observă Sfânta.

Imaginile cu care ea îşi umple povestea vieţii sunt luate din lumea fantastică, familiară şi senină a copiilor; cine are de-a face cu ei (mai ales mamele) ştiu foarte bine că o astfel de lume poate fi exigentă şi serioasă.

Devoţiunii Terezei faţă de Sfânta Copilărie a lui Isus îi corespunde munca sa cotidiană pentru a rămâne fetiţă.

Într-o zi va explica astfel acest program spiritual: a rămâne copil în faţa lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte nimicnicia noastră; a aştepta totul de la bunul Dumnezeu precum un copil care aşteaptă totul de la tatăl său; a nu încerca să  schimbăm atitudinea prin  creştere; a nu ne atribui niciodată virtuţile pe care le practicăm; înseamnă a nu ne descuraja niciodată în faţa propriilor greşeli, deoarece copiii cad adeseori, însă sunt mult prea micuţi pentru a se lovi într-adevăr.

Dincolo de imagini, este vorba de a renunţa să ne imaginăm ca viaţa creştină să fie o serie de mari însărcinări şi de circumstanţe importante (pentru ca apoi să ne simţim frustraţi când nu ni se pare că suntem îndeajuns valorizaţi sau vice-versa, când ni se pare că noi nu suntem la înălţime). Este vorba de a parcurge bucuroşi şi cu bunăvoinţăcalea abandonului copilului care adoarme fără frică în braţele tatălui său.

A te abandona fără frică înseamnă să acceptăm ca baza tuturor lucrurilor să fie conştiinţa de a aparţine în siguranţă, de a avea un tată. Astfel învăţăm să nu ne bazăm pe propriile capacităţi şi forţe, pe propriile aşteptări.

Copilul adormit este imaginea radicalei experienţe creştine: cea care trebuie să ne ia orice încredere de a ne putea salva singuri, de orice îngâmfare cu privire la puterile noastre, de orice fariseim, de orice calcul şi orice narcisism spiritual.

Aspectul pozitiv, activ al acestei imagini rezidă în a sublinia faptul că ceea ce contează este iubirea cu care ne abandonăm. Acum, dacă acest lucru este adevărat, totul poate fi folosit pentru a mărturisi iubirea, iar totul este infinit important pentru acest scop.

Un copil, pentru a-şi demonstra iubirea pentru mama sa, câteodată îi dăruieşte una dintre jucăriile sale: bineînţeles, jucăria nu îi serveşte mamei şi apoi ea însăşi i-a cumpărat-o; şi totuşi ea o primeşte emoţionată şi serioasă.

Acest lucru noi putem să îl facem cu Dumnezeu în mii de moduri diferite: cu mii de daruri putem să-i restituim ceea ce el ne-a dăruit, iar El primeşte şi face ca acel lucru să devină şi mai preţios, într-un proces de schimb continuu de iubire care durează toată viaţa.

Totul în existenţa Terezei devine astfel teribil de serios şi dulce atunci când în joc este iubirea. A-şi petrece o oră de rugăciune numai suportând cu răbdare zgomotul iritant făcut, fără să-şi dea seama, de o altă soră datorită unui tic nervos. A nu se plânge dacă o vecină distrată varsă pe ea apa murdară de la rufe în timpul spălatului. A accepta ceea ce i se dă de mâncare chiar dacă hrana e constituită din resturile pe care nimeni nu le mai vrea. A nu se arăta rece pentru că nu trebuie să ne plângem în faţa Celui pe care-l iubim. A se supune cu o deplină fidelitate şi bucurie chiar şi atunci când instinctiv am vrea să protestăm. A o trata cu duioşie pe sora cea mai antipatică astfel încât să se simtă preferată. A împătura păturile uitate ale altor surori. În sfârşit, a nu lăsa să scape nici un mic sacrificiu, privire, cuvânt pentru a profita de orice lucru mărunt şi a-l face cu iubire.

O serie numeroasă de lucruri mărunte – de zi cu zi şi aparţinând oricărei persoane – care atunci când sunt trăite cu mânie şi resemnare se consumă, însă dacă sunt trăite pentru iubire şi prin iubire, încălzesc inimile chiar şi ale celor care nici măcar nu-şi dau seama de acest lucru.

Este un proces în care pot fi recuperate până şi propriile slăbiciuni, incoerenţe şi mici păcate.

Tereza le acceptă şi pe acestea, nu pentru că nu-şi dă seama de ele (care dimpotrivă o întristează la fel cum orice neputinţă îl întristează pe un copil), ci pentru că nu pot să-i oprească cea din urmă resursă: de a se simţi mică, doritoare de ajutor, de iertare, de har.

Prin acest mesaj Tereza vindecă Biserica din timpul său de ultimele simptome ale jansenismului. Nu se obţine implicarea oamenilor doar învăţându-i să se teamă de severa judecată a lui Dumnezeu, ci provocând mai degrabă uimirea de a se simţi iubiţi dincolo de orice merit.

În timpul Terezei câteva suflete eroice obişnuiau să se ofere drept victime pentru divina justiţie, pentru a atrage asupra lor pedepsele rezervate celor vinovaţi. Mai mult, acest act de consacrare este considerat culmea spiritualităţii Carmelului.

Tereza la 22 de ani îi cere Superioarei sale permisiunea de a se putea oferi drept victimă iubirii milostive a lui Dumnezeu, acelei iubiri care -spune ea – Este de mii de ori mai exigentă decât justiţia.

Ea însăşi compune formula de consacrare. Dumnezeul meu, vreau să te iubesc şi să fac să fii iubit…însă simt neputinţa şi cer ca tu să fii sanctitatea mea. Pentru a trăi un act de iubire perfect, eu mă ofer asemenea unei victime a holocaustului iubirii tale milostive implorându-te să mă consumi în întregime… astfel încât, eu să devin martiră a iubirii Tale, o Dumnezeul meu.

Tereza e convinsă că atunci când Dumnezeu găseşte suflete care se deschid spre iubirea sa, El le consumă rapid cu un foc care arde.

Acest lucru, într-un aparent contrast, nu înseamnă pentru Tereza a fi pătruns în experienţe interioare răsplătite şi luminoase; situaţia sa normală este dimpotrivă ariditatea: fericită da, dar numai pentru faptul de a-l iubi pe Dumnezeu şi de a se şti iubită, chiar dacă nu simte nici o emoţie.

Între timp în comunitate viaţa se scurge ca de obicei cu frumuseţea sa de fond şi cu meschinăria anumitor realizări: cu Superioara, care încearcă cu orice preţ să-şi menţină poziţia şi care se întristează pentru că  în locul său va fi aleasă sora Terezei (mama ei de altădată) şi cu  Tereza, care va rămâne la statutul de eternă novice, chiar dacă i se acordă anumite responsabilităţi educative faţă de novicele mai recente.

O soră în vârstă care o are de ajutor în sacristie pe Tereza, o numeşte „ Sora Aşa-să- fie”, deoarece întotdeauna ea răspundea afirmativ. Şi totuşi, cu toţii ştiu cât de bine ştie să fie energică atunci când este necesar.

La 23 de ani Tereza se îmbolnăveşte de tuberculoză. Când în noaptea din Joia Sfântă din 1896 o picătură de sânge îi apare pe buze înţelege că este un anunţ al morţii, însă îi oferă lui Dumnezeu sacrificiul de a nu aprinde lampa pentru a privi ceea ce i se întâmplase: aşteaptă zorile şi apoi, în Vinerea Sfântă, se oferă să îl însoţească pe Cristos în patimile sale. Astfel, intră în tenebrele şi angoasele din Ghetsemani. Isus a permis ca sufletul meu să fie invadat de întunericul cel mai de nepătruns şi ca gândul spre cer, odată atât de dulce pentru mine, să nu mai fie ca un motiv de luptă şi de tulburare… I se pare că este pusă împreună cu păcătoşii, cu necredincioşii, mai ales lângă cei care şi-au pierdut credinţa din vina proprie pentru că au abuzat de harul lui Dumnezeu. I se pare că aude un cor de batjocuri care îi anunţă nimicul final, golul.

Se simte ca şi cum ar fi stat la masa păcătoşilor unde i se cere să rămână: Doamne, mica ta fiică, îţi cere iertare pentru fraţii săi; ea acceptă să mănânce pâinea durerii, atâta timp cât vei voi, şi nu va vrea să se ridice de la această masă la care mănâncă păcătoşii înaintea zilei desemnate de tine… Doamne, întoarce-ne îndreptăţiţi pe calea cea bună…

Această acceptare de a sta la masa profanată, pentru ca şi acolo să fie cineva care să-l iubească pe Dumnezeu, este o experienţă strâns legată de ceea ce se întâmpla în Franţa la sfârşitul secolului.

Astăzi, ştim că senzaţia Terezei (de a fi pusă împreună cu păcătoşii şi cu ateii) avea un fundament foarte realist. Datorită unui ansamblu de circumstanţe ciudate – care ar dura prea mult să fie povestite – Tereza, în ultimele luni ale vieţii sale,  a fost implicată personal şi folosită (cu durerea şi oroarea sa profundă) în cea mai mare bătaie de joc pe care anumiţi anti-clericali şi masoni au organizat-o în acei ani împotriva Bisericii, folosindu-se chiar de o fotografie a sa (este un episod cunoscut, ca şi scandalul Vaughan).

Ea suferea pentru că Provincialul Carmelitanilor, Părintele Loyson, cel mai mare predicator al timpului său, devenisecălugărul renegat: scos din preoţie, căsătorit, fondator al unei secte creştine, excomunicat. Pentru el Tereza va face ultima sa Împărtăşanie.

Ea era în cunoştinţă de cauză în legătură cu ceea ce se întâmpla în lumea în care scientismul ataca în mod feroce credinţa; şi i-a simţit fascinaţia diabolică.

Dacă ai şti – i-a spus ea surorii sale – ce gânduri oribile mă obsedează. Roagă-te mult pentru mine ca să nu mai ascult demonul care mă determină să cred atâtea minciuni. Raţionamentele celor mai răi materialişti apar în mintea mea: că mai târziu, datorită numeroaselor progrese neîncetate, ştiinţa va găsi o explicaţie naturală pentru toate şi vom avea raţiunea definitivă a tot ceea ce există  şi care deocamdată este o problemă doar pentru că există multe alte lucruri pe care trebuie să le descoperim… O, Maica  mea, cum e posibil să am astfel de gânduri când îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu! Însă ofer aceste suferinţe atroce pentru a obţine credinţa pentru sărmanii necredincioşi, pentru toţi aceia ce se îndepărtează de tot ceea ce înseamnă Biserica.

Tereza a acceptat deci să pătrundă în acele tenebre care în Vinerea Sfântă au acoperit întregul pământ.

Văd un zid care se înalţă până la cer… Totul a dispărut… eu cred pentru că vreau să cred.

Ţinea deasupra inimii, scris pe o foaie cu sângele său, Crezul.

Între timp ea îşi continua, din ascultarea Superioarei, Autobiografia povestind propria cale interioară până la totala înţelegere a ceea ce este cu adevărat dragostea.

În aceasta ne povesteşte şi cum ea a descoperit în mod definitiv sensul vocaţiei sale carmelitane.

Povesteşte despre marile şi  multiplele dorinţe care i-au agitat sufletul până în ziua în care a înţeles complet că Biserica este un corp în care toate membrele acţionează – fiecare în mod ordonat şi distinct – pentru binele întregului organism. Astfel a înţeles, cu nespusă bucurie, că Biserica trebuie să aibă o inimă. De aceea vocaţia sa este de a se pune în această inimă care alimentează şi susţine toate vocaţiile: În inima Bisericii, Maica mea, eu voi fi iubirea.

Între timp boala avansează în mod implacabil. Surorile care o asistă tind din ce în ce mai mult să o trateze ca pe o copilă (chiar dacă sunt ele cele care recunosc şi cele care depind de maturitatea spirituală a Terezei) ea consimţind cu simplitate.

Ştie că trebuie să înfrunte cea din urmă şi cea mai dificilă încercare: să arate adevărul doctrinei sale (micuţa cale) chiar şi când străbate dura stradă a suferinţei şi a morţii.

Un copil nu are nevoie să înveţe să se nască, însă un adult, care vrea să rămână copil în faţa lui Dumnezeu, trebuie să înveţe să moară ca şi cum s-ar naşte.

Câteodată Tereza se îngrijorează: Cum voi muri? Nu voi învăţa niciodată să mor! Intuieşte că încercarea sa va fi teribilă: corpul său se sfârşeşte rapid,  iar boala îi dă dureri insuportabile: Superioara a hotărât că unei carmelitane nu este necesar să i se dea morfină.

Plămânii îi sunt total devastaţi şi îi fac respiraţia foarte greoaie, iar în acea perioadă nu exista posibilitatea de a avea mască de oxigen. Astfel, chiar din punct de vedere fizic, corpul pare să i se micşoreze (când îi vor aranja sărmanul trup, infirmierele vor spune că pare cel al unei fetiţe de 12 ani), iar respiraţia sa pare să reproducă prima dificultate a copilului care vine spre lumină. Îi este foarte frică: Dacă aţi şti ce înseamnă să nu poţi să respiri! Dacă mă sufoc – spune – bunul Dumnezeu îmi va da putere. Orice respiraţie înseamnă o durere violentă însă nu e, până acum, atât de mare încât să mă facă să strig.

Şi privind o iconiţă a Sfintei Fecioare: Sfântă Fecioară, tu ştii că eu mă sufoc! Îmi lipseşte aerul de pe Pământ. Când îmi va da Domnul aerul din Cer?

Ultimele luni sunt caracterizate de o suferinţă care creşte din ce în ce mai mult ca şi o mare care o cuprinde din toate părţile şi îi cere – de această dată complet – abandonul unui copil bolnav care se încredinţează tuturor.

Am uitat de mine, am făcut astfel încât să nu am grijă de mine deloc.

Sufăr doar clipă de clipă.

Copiii nu sunt condamnaţi. Micuţii vor fi trataţi cu extremă duioşie. Putem foarte bine să rămânem copii, chiar dacă avem mari însărcinări, chiar dacă trăim mult. Dacă aş fi trăit până  la 80 de ani, ştiu că aş fi fost foarte mică ca şi acum.

Celui care o întreabă dacă suferinţele au devenit insuportabile îi răspunde: Nu, pot încă să-i spun bunului Dumnezeu că-l iubesc şi cred că e suficient. Azi noapte nu mai puteam: am cerut Sfintei Fecioare să-mi ia capul în mâini ca să pot să suport durerea.

Despre durerile sale spune: Eu iubesc tot ceea ce bunul Dumnezeu îmi dă.

Dacă cineva o laudă pentru marea sa răbdare, ea replică, ca şi cineva care nu se simte încă înţeles: Nu am avut încă nici măcar un moment de răbdare. Nu e răbdarea mea…Întotdeauna, noi greşim!

Lumea copilăriei, stilul şi comparaţiile de altădată îi rămân familiare în ciuda faptului că este străbătută de suferinţe nespuse.

Le povesteşte surorilor sale: Pentru prima dată, când în infirmerie mi-au dat nişte struguri, i-am spus lui Isus copil: Cât de buni sunt! Nu înţeleg deloc de ce aştepţi atât de mult să vii să mă iei. Iată: sunt şi eu un ciorchine de strugure şi toţi îmi spun că sunt atât de coaptă!

Într-o zi părea adormită, iar sora de la infirmerie o anunţă pe o alta: „Este atât de obosită”. Tereza ascultă, apoi povesteşte: Mă gândeam înăuntrul meu: chiar e adevărat! Aşa este. Da sunt ca un călător obosit, sfârşit care, ajuns la sfârşitul drumului său, se prăbuşeşte pe pământ. Eu însă mă prăbuşesc în braţele bunului Dumnezeu. Şi chiar aşa i s-a şi întâmplat după o lungă şi dureroasă agonie. Sora sa povesteşte: „Un horcăit teribil îi sfâşia pieptul. Avea privirea congestionată, mâinile vinete, picioarele foarte reci şi tremura din tot corpul”.

A fost câteva ore în această stare. Spre seară a privit-o pe Superioară şi i-a spus: Maica mea, nu a sosit încă momentul agoniei? Deci, nu sunt încă pe moarte?

Superioara i-a răspuns că poate bunul Dumnezeu vrea să mai aştepte puţin.

Ea a spus: Şi atunci să continue!.. să continue!… Nu aş vrea să sufăr mai puţin.

Apoi şi-a privit Crucifixul şi a zis: Eu îl iubesc; Dumnezeul meu, eu te iubesc!

Capul i-a căzut pe spate, ochii i-au rămas ficşi, strălucitori pe o porţiune a crezului. Apoi a murit.

Lumea îşi avea acum Mica Sfântă.

Când în iunie 1980 Ioan Paul al II-lea a fost în pelerinaj la Lisieux a spus: „Să aducem mulţumiri pentru Sfânta Tereza din Lisieux. Să mulţumim pentru frumuseţea simplă şi pură care s-a manifestat prin ea Bisericii şi lumii. Această frumuseţe încântă chiar dacă ştim cum aceasta a fost dificilă şi a crescut într-o suferinţă… însă frumosul există deoarece ne fascinează pentru muncă. Pentru munca cea mai importantă prin care omul învaţă taina umanităţii sale”.

În scrisoarea din 15 august 1996, prin care Papa îi invita pe tineri, pentru un an mai târziu, la a 12 zi a tineretului în Paris, se putea citi un lung pasaj –  neobişnuit şi desigur semnificativ – în care Tereza era amintită drept „o Sfântă tânără care … prin fascinaţia sfinţeniei sale, confirmă că Dumnezeu le dă chiar şi tinerilor din abundenţă comorile înţelepciunii sale”.

Era un început a ceea ce acelaşi Papă în 24 august 1997 anunţa solemn în faţa a mai mult de un milion de persoane, în special tineri: „În momentul în care închidem această zi mondială în Franţa, îmi doresc să evoc marea figură a Sfintei Tereza din Lisieux, intrată în Viaţă acum 100 de ani. Această tânără carmelitană a fost în întregime atrasă de iubirea lui Dumnezeu. În simplitatea vieţii de zi cu zi a ştiut în acelaşi timp să practice şi iubirea fraternă. Imitându-l pe Isus, a acceptat să se aşeze la masa păcătoşilor, fraţii săi, pentru ca aceştia să fie purificaţi prin iubire, ea fiind animată de dorinţa arzătoare de a-i vedea pe toţi oamenii luminaţi de flacăra strălucitoare a credinţei. Carmelitană şi apostol, maestră de înţelepciune spirituală pentru numeroasele persoane consacrate şi laice, patroană a misiunilor, Sfânta Tereza ocupă un loc de prim ordin în Biserică. Doctrina sa eminentă merită să fie recunoscută printre cele mai fecunde. Răspunzând numeroaselor cercetări şi în urma studiilor atente, am bucuria  de a vă anunţa, că în Duminica Misiunilor, în 19 octombrie 1997, în Bazilica Sfântului Petru din Roma o voi proclama pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus şi a Chipului Sfânt, Învăţător al Bisericii. Am vrut să fac aici anunţul solemn pentru că mesajul Sfintei Tereza, tânără Sfântă atât de prezentă în timpurile noastre, este potrivit în special vouă tinerilor: la şcoala evangheliei, ea vă deschide calea maturităţii creştine, vă cheamă să arătaţi o infinită generozitate; vă invită să fiţi în inima Bisericii discipolii şi martorii arzători ai dragostei lui Cristos. Să o invocăm pe Sfânta Tereza pentru ca ea să îi conducă pe bărbaţii şi pe femeile din timpurile noastre pe calea adevărului şi a vieţii!”.

Sărbătoare: 9 august

Edith se naşte la Breslau (pe atunci în Germania, actualmente oraşul polonez Wrocław), în 1891, a unsprezecea fiică şi ultima a unui cuplu de soţi evrei. Rămâne orfană de tată la doi ani, iar numeroasa familie este condusă cu înţelepciune şi tărie de mamă, o femeie de o religiozitate profundă şi tenace legată de propria tradiţie ebraică. Edith, însă, este o fetiţă independentă şi cu o inteligenţă deosebit de ascuţită. Pe la vârsta de cincisprezece ani părăseşte credinţa în care a fost educată, deoarece nu reuşeşte să creadă în existenţa lui Dumnezeu, în timp ce de-a lungul întregii adolescenţe tinde spre cultul adevărului (înţeles ca dezvoltare a cunoaşterii) şi către apărarea demnităţii femeii. Frecventează universitatea – caz destul de rar în rândul fetelor vremii sale – astfel că în 1910 este singura femeie înscrisă la facultatea de filozofie din oraşul său. Se mută la Göttingen, un adevărat oraş universitar, unde are loc întâia întâlnire hotărâtoare pentru viaţa ei şi anume cu filosoful Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei.

Rămâne impresionată de riguroasa onestitate a gândirii maestrului şi îşi dă cu el lucrarea de licenţă, lucrare distinsă cu magna cum laude, dezbate cu el o teză despre Einfühlung, termen ce poate fi tradus prin empatie.

Husserl o stimează aşa de mult încât o consideră pregătită deja pentru o catedră şi, când este transferat la Freiburg, şi-o alege ca asistentă.

Ea este cea care trebuie să pună în ordine masa enormă de manuscrise şi de note stenografiate pe care Maestrul i le încredinţează: întâi trebuie să le descifreze, apoi să le sistematizeze, evidenţiind ceea ce trebuie revizuit şi completat.

Meritul lui Husserl – care este foarte exigent şi puţin tiranic – este acela de a-şi educa discipolii după celebrul principiu al său Zu den Sachen: trebuie să aderi la lucruri, să aderi la fenomene aşa cum se prezintă. Tocmai datorită acestei onestităţi intelectuale Edith nu poate să nu fie atinsă, marcată lăuntric, şi de nişte fenomene deosebite.

Putem înţelege tipul de atenţie în care ea trăieşte în mod normal, ascultând-o chiar pe ea cum descrie mirarea trăită în timpul unei vizite – făcute din motive exclusiv artistice – într-o biserică catolică: surprinsă să vadă o femeie din popor care intră să se roage cu sacoşa de cumpărături în mână: Lucrul îmi păru ciudat. În sinagogă şi în bisericile protestante pe care le-am vizitat se intră numai în timpul serviciului divin. Văzând că aici lumea intra între o activitate şi alta, ca şi pentru un lucru obişnuit sau pentru o conversaţie spontană, am rămas impresionată în aşa măsură încât nu am reuşit niciodată să uit scena aceea.

Alte două episoade, însă, au fost încă şi mai precise şi mai hotărâtoare.

La Göttingen cunoscuse un tânăr profesor, Adolf Reinach, ajutorul lui Husserl pentru legătura cu studenţii, care o impresionase foarte mult prin bunătatea, fineţea, gustul artistic, care se reflectau până şi în locuinţa sa.

Edith devenise prietenă de familie, dar în 1917 prietenul ei a fost ucis în lupta din Flandra. Atunci, tânăra văduvă i-a cerut lui Edith s-o ajute la clasificarea scrierilor filosofice ale defunctului, în vederea unei publicări postume.

Edith simţi o mare suferinţă la gândul că trebuia să se întoarcă în casa aceea pe care o cunoscuse plină de frumuseţe şi de fericire, convinsă că ar fi găsit-o adâncită în doliu şi în disperare. În schimb găsi o atmosferă de o pace de nespus şi îşi văzu prietena cu chipul marcat de durere, dar parcă transfigurat.

 Ascultă de la ea povestea botezului pe care cei doi soţi îl primiseră nu cu multe luni în urmă, când amândoi se hotărâseră să intre în Biserica protestantă – deşi se simţeau atraşi de catolicism – dintr-un fel de impuls interior de a se grăbi: N-are importanţă, să nu ne gândim la viitor; odată intraţi în comuniune cu Cristos ne va conduce El unde vrea! Să intrăm în Biserică, nu mai pot aştepta!.

(Mai apoi, de fapt, doamna Reinach deveni catolică).

Edith asculta acea povestire de dragoste şi observa acea pace.

Aceea a fost prima mea întâlnire cu Crucea, cu acea forţă divină pe care Crucea o dă acelora  care o poartă. Pentru întâia dată mi-a apărut în mod vizibil Biserica, născută din patima lui Cristos şi învingătoare asupra morţii. Chiar în acel moment necredinţa mea a cedat, ebraismul păli în ochii mei, pe când în inima mea se înălţa lumina lui Cristos. Acesta este motivul pentru care, îmbrăcând haina carmelitană, am dorit să adaug numelui meu pe acela al Crucii.

Timp de patru ani acest fapt sau fenomen lucră în conştiinţa sa până când un alt episod, şi mai hotărâtor a condus-o la maxima claritate şi conştientizare.

În vara anului 1921 Edith este găzduită, pentru o perioadă destul de lungă, de un cuplu de prieteni, convertiţi şi ei la protestantism. Într-o seară, când cei doi soţi au fost nevoiţi să iasă, au lăsat la dispoziţia ei biblioteca lor.

Iată povestirea celor întâmplate: Fără a alege, am luat prima carte ce mi-a căzut în mână. Era un volum gros, care purta titlul: Viaţa Sfintei Tereza din Avila, scrisă de ea însăşi. Am început să citesc şi am fost atât de prinsă de lectură, încât nu m-am oprit până n-am ajuns la sfârşitul cărţii. Când am închis-o a trebuit să-mi mărturisesc: Acesta este adevărul!

A petrecut noaptea întreagă citind; dimineaţa s-a dus în oraş să cumpere un catehism şi o carte de rugăciuni: le-a studiat în profunzime, iar după câteva zile s-a dus să participe la prima Sfântă Liturghie din viaţa ei.

Nimic nu mi-a rămas ascuns – spuse. Am înţeles şi cea mai mică parte de ceremonie. La sfârşit am mers la preot în sacristie, iar după un scurt colocviu am cerut botezul. M-a privit cu multă stupoare şi mi-a spus că este necesară o anumită pregătire pentru admiterea în sânul Bisericii: De cât timp urmaţi învăţătura credinţei catolice? – m-a întrebat – Cine vă instruieşte? Ca răspuns am reuşit doar să îngăim: Vă rog, cucernice părinte, examinaţi-mă.

După un examen atent, preotul a recunoscut că nu exista nici un adevăr de credinţă asupra căruia să nu fie instruită.

Botezul a fost fixat pentru prima zi a anului 1922, iar cu acea ocazie ea şi-a adăugat numele de Tereza.

Convertirea a marcat o ruptură adâncă între Edith şi mama ei, care nu reuşea să înţeleagă de ce fiica ei nu s-a întors la Dumnezeul părinţilor ei. Ulterior, în mod misterios, ruptura se va adânci şi va fi depăşită când Edith hotărăşte să intre în mănăstirea carmelitană din Köln.

Din punct de vedere al simţirii interioare, pentru Edith Tereza Stein vocaţia la botez şi aceea la Carmel au coincis cu absolută certitudine, încă din primul moment.

Cu toate acestea, părintele său spiritual i-a interzis concretizarea imediată a vocaţiei claustrale, considerând că ea avea o sarcină de neînlocuit, pe care trebuia să o împlinească în lume.

Primii zece ani după convertire i-a petrecut ca învăţătoare în sensul cel mai deplin al cuvântului, într-un institut de dominicane în care domnişoara profesoară se dedica educării fetelor ce se pregăteau pentru bacalaureat, predând limba şi literatura germană.

Ducea o viaţă foarte retrasă, aproape monastică.

Din 1928 până în 1931 participă la numeroase congrese şi este chemată să ţină conferinţe la Köln, Freiburg, Basel, Viena, Salzburg, Praga, Paris.

În sfârşit, în 1932, obţine dreptul de liberă practică la Münster, la Institutul superior german de pedagogie ştiinţifică.

Era – au scris studenţii ei – profesoara care apăra mai mult decât toţi, fără compromisuri, punctul de vedere catolic… îi depăşea pe toţi ceilalţi profesori prin ascuţimea inteligenţei, prin vastitatea culturii, prin forma perfectă a expunerii şi prin fermitatea atitudinii interioare.

Încă nu trecuse un an de la numirea ei, când Hitler deveni cancelar al Reich-ului şi impuse îndepărtarea evreilor din orice post public.

Pe 25 februarie 1933 Edith a ţinut ultima ei lecţie. Este anul sfânt al Mântuirii şi încep să se răspândească ştiri despre persecuţiile naziste împotriva evreilor.

De-acum nimic nu o mai reţine în lume, aşadar îi este permis să intre în mănăstirea carmelitană din Köln, unde ia numele de Tereza Benedicta a Crucii.

În clauzură trăieşte în umilinţă, ca şi toate celelalte surori care nu ştiu nimic nici despre faima ei, nici despre capacităţile ei, şi o judecă doar, cu bunăvoinţă, după renumita neîndemânare la lucrul manual.

Superiorii totuşi, consideră că trebuie valorizate capacităţile ei şi îi cer să-şi continue – în măsura în care este compatibil cu noul stil de viaţă monastică şi de rugăciune – activitatea ştiinţifică.

Astfel, rescrie în întregime, compunând din nou principala ei operă filosofică: mai bine de o mie trei sute de pagini, pe care reuşeşte să le corecteze pentru tipar, însă editorul renunţă, din frică, să i le mai publice. Se intitulează Fiinţă finită şi Fiinţă eternă.

În 1938, o dată cu întărâtarea rasismului, superiorii se gândesc să o salveze transferând-o în mănăstirea olandeză din Echt, unde pleacă împreună cu sora ei Roza, care a călcat pe urmele ei în convertire şi care aştepta, şi ea, intrarea în mănăstire.

În 1939 izbucneşte al doilea război mondial. Superiorii îi cer lui Edith să scrie o carte despre gândirea şi experienţa sfântului Ioan al Crucii, căci urma să se celebreze al patrulea centenar al naşterii acestuia. Ea se supune cu bucurie şi intitulează eseul Scientia Crucis (Ştiinţa Crucii).

În 1942 începe deportarea evreilor în masă.

Episcopatul olandez protestează, dar este liniştit: nimeni nu se va atinge de evreii care s-au convertit la catolicism.

Dar acest fapt nu este suficient pentru episcopii catolici şi, într-o scrisoare colectivă, care e citită în toate bisericile pe 26 iulie, ei condamnă în mod oficial deportarea tuturor evreilor.

Pe 27 iulie, ca represalii, Comisarul Reich-ului redactează această dispoziţie secretă: Având în vedere că episcopii catolici s-au amestecat în afacere, deşi nu au fost atinşi personal, toţi evreii catolici vor fi deportaţi în cursul acestei săptămâni. Să nu se ţină cont de nici o intervenţie în favoarea lor.

În acea vreme mulţi încă nu ştiau că deportare însemna, de fapt, genocid.

În aceeaşi zi, la porţile mănăstirii din Echt, Gestapo-ul se prezintă cu un tun blindat ca să o ridice pe călugăriţa evreică.

Îi rămân puţine clipe. Pe masa ei Scientia Crucis este aproape terminată: opera a ajuns la locul în care descrie moartea Sfântului Ioan al Crucii.

Ultimele cuvinte ale lui Edith, auzite de surori, sunt adresate surorii Roza, care e terorizată: Vino, să mergem pentru poporul nostru.

De la ea mai primesc un bilet adresat Superioarei, în care ea îi cere să renunţe la tentativele de a o căuta pentru a o elibera.

E scris aşa: … Eu nu aş mai face nimic în această chestiune. Sunt întru totul mulţumită. O Scientia Crucis poate fi dobândită numai atunci când se experimentează apăsarea crucii cu toată povara ei. De acest lucru am fost convinsă încă din primul moment şi am spus din suflet: Ave Crux, spes unica (Slavă Crucii, singura nădejde).

Nu este lipsit de sens faptul că puţinele informaţii ce ni s-au transmis din lagărul de concentrare de la Westerbork, unde s-a oprit înainte de a se îndrepta către ultima staţiune a Căii Crucii, zugrăvesc imaginea unei femei care se distingea prin comportamentul plin de pace şi atitudinea calmă.

Ţipetele, plânsetele, starea de supraexcitare şi angoasa noilor sosiţi erau de nedescris.

Sora Tereza Benedicta se ocupa de copiii mici, îi spăla, îi pieptăna, le căuta mâncare şi le dădea îngrijirea indispensabilă. Tot timpul pe care l-a petrecut în lagăr a dat celor din jur un ajutor atât de caritabil încât numai când mă gândesc, mă răscoleşte.

Aceasta este mărturia unui negustor evreu din Köln care o întâlni în lagăr şi care, apoi, reuşi să scape de masacru.

Mâine ce se va întâmpla cu dumneavoastră? o întrebă negustorul pe acea soră atât de caritabilă.

Iar răspunsul a fost:

Până acum am putut să mă rog şi să lucrez. Sper să pot continua să mă rog şi să lucrez.

Între 8 şi 11 august 1942, Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii, uni jertfa sa cu aceea a lui Cristos, gazată într-o încăpere de la Auschwitz.

Sărbătoare: 8 noiembrie

A povesti viaţa sfinţilor înseamnă şi a le descrie timpul şi societatea în care au trăit şi-au acţionat, a-i urmări în pelerinajele lor pământene printre oameni, oraşe, naţiuni. Înseamnă a nara adevărate aventuri, de multe ori eroice.

Există însă şi câteva cazuri în care aceste elemente par să lipsească: o existenţă scurtă, lipsită de episoade răsunătoare, trăită aproape la marginea istoriei; iar aventura – dacă aceasta există, este în întregime interioară.

Sunt sfinţi care parcurg căi infinite şi coboară în abisuri profunde sau se înalţă acolo unde ni se pare aproape imposibil să-i ajungem; însă totul se întâmplă în spatele sufletelor lor.

De fapt noi creştini ştim bine cât de mari pot să fie spaţiile fiinţei umane dacă Dumnezeu însuşi poate fi primit aici cu toată taina sa.

Asemănătoare este şi povestea Fericitei Elisabeta a Trinităţii, maică Carmelitană în mănăstire, moartă la 26 de ani la începuturile acestui secol.

Biserica a beatificat-o doar în 1884; însă personalitatea şi doctrina sa impregnaseră deja de decenii spiritualitatea creştină. Să ne amintim ca titlu informativ că deja în 1953 un teolog celebru, Hans Urs Von Balthasar îi dedica un eseu. Şi primul studiu aprofundat al unui teolog dominican ne parvine din 1938.

Maturizarea spirituală a Elisabetei Catez născută la Dijon în 1880 a început foarte devreme, mai exact în ziua primei sale Împărtăşanii.

Era considerată o fetiţă greu de ţinut în frâu „o natură impetuoasă, arzătoare” – spunea mama sa. Iar sora sa adăuga: „foarte vivace, teribilă, aproape violentă”, conchizând printr-o expresie semnificativă expresie franceză: „très diable”.

Acelaşi preot care a pregătit-o pentru prima Împărtăşanie spunea: „Are un astfel de temperament, încât va deveni ori înger ori demon”.

Şi educatoarea sa a afirmat: „Are o voinţă de fier, te convinge dacă trebuie să ai cu orice preţ ceea ce vrea”.

Aventura sa spirituală a început chiar atunci: a luat absolut în serios dorinţa de Dumnezeu.

         Mama sa îi spusese: „Dacă vrei să faci prima Împărtăşanie trebuie să te schimbi”.

Fraze care li se spun copiilor însă de data aceea era vorba despre o fiică care vroia neapărat să obţină iertarea lui Dumnezeu.

Mărturiile prietenilor şi cunoştinţelor – cărora le era foarte cunoscut temperamentul micuţei – sunt uimite şi concorde „caracterul său s-a modificat aproape în totalitate”, „în mod impresionant” „în mod aproape imposibil”.

Mânia se mai zărea din ochii săi şi era vizibilă încercarea pe care şi-o impunea pentru a deveni dulce şi amabilă acest lucru devenind munca sa de fiecare zi.

Nu a fost o represiune psihologică: oricât de ciudat ni s-ar părea a fost o iubire tulburătoare.

         Prima Împărtăşanie a fost pentru ea un moment hotărâtor.

Deja adultă în mânăstire îşi va aminti într-o scrisoare trimisă mamei: „Dragă mamă dacă eu îl iubesc, tu eşti cea care ai îndrumat inima copilei tale spre el. M-ai pregătit atât de bine spre acea primă întâlnire, spre acea mare zi în care ne-am dăruit total unui altuia”. (Scrisoarea 150).

Ne face să tremurăm cînd ne gândim la ceea ce li s-ar putea întâmpla copiilor dacă ar fi pregătiţi pentru prima Împărtăşanie de un tată şi  o mamă capabili să folosească toate bogăţiile dragostei: duioşie şi credinţă, inteligenţă şi exemplu.

Bineînţeles, trebuie să fi fost bogată pregătirea Elisabetei (admiţând şi o graţie particulară) dacă fetiţa a plâns mult în timpul mulţumirii şi dacă – ieşind din biserică – i-a spus unei micuţe colege ale sale: „Azi nu mi-e foame, Isus m-a hrănit!”.

Să analizăm pentru o clipă în profunzime ceea ce s-a întâmplat:

Se întâmplă deseori în viaţa sfinţilor ca ei să apară faţă în faţă în momentul întâlnirilor particulare cu Dumnezeu, momentul crucial al convertirii.

Pare o lege generală, însă acest lucru nu trebuie să ne facă să uităm că marea întâlnire este deja în mod obiectiv prezentă în gesturile gratuite anticipate în care un copil este creat şi primit în orice familie normală creştină. Se naşte şi se va renaşte în Cristos; creşte şi va fi hrănit cu corpul şi cu sângele fiului lui Dumnezeu.

De obicei Isus aşteaptă ca întâlnirea cu el să se personalizeze în timpul tinereţii şi al vârstei adulte. Însă câteodată vrea ca noi să nu uităm această particulară graţie catolică că darul substanţial ni s-a arătat imediat în prima noastră intrare în lume şi apoi în anii primei noastre copilării.

În Elisabeta această hotărâre spre Dumnezeu de a se grăbi spre o întâlnire personală  s-a manifestat într-o serie de evenimente care par ocazionale dar care au determinat un destin.

Casa familiei Catez – în care locuia mama cu cele două fetiţe de vreme ce tatăl murise când Elisabeta avea 7 ani – era situată în aproprierea unei mânăstiri de maici Carmelitane a cărei biserică o frecventau des.

În după-amiaza zilei când a făcut prima Împărtăşanie, respectând o tradiţie simpatică, micuţa îmbrăcată în alb a fost prezentată la vorbitorul maicilor. Stareţa i-a spus afectuos copilei că numele său „Elisabeta” însemna „casa lui Dumnezeu” şi i-a dăruit o icoană pe are scrisese aceste 3 versuri:

„Numele tău binecuvântat ascunde un mister,

care s-a împlinit în această zi mare.

Copila mea, numele tău este pe

„Casa lui Dumnezeu” (Elisabeta), a unui Dumnezeu care înseamnă Iubire”.

Etimologia la care maica făcea referire este populară nu ştiinţifică, iar episodul este asemănător altor mii care s-ar putea întâmpla în situaţii asemănătoare: însă taina                                                                                                                                                                                         a fost o revelaţie uimitoare „casa lui Dumnezeu” deci Dumnezeu locuia în ea!

Întreaga sa viaţă Elisabeta va rămâne ancorată pentru a rămâne mereu în această certitudine „Eu sunt locuită!„.

Restul vieţii sale este deja inclus în această primă zi a primei Împărtăşanii şi nu ar trebui să ne mai minunăm de nimic. Nu de faptul că Elisabeta la 14 ani s-a simţit împinsă să-i consacre Domnului fecioria sa, nu de faptul că cuvântul „Carmel” (locul în care misterul i-a fost revelat) îi răsună în suflet cu insistenţă.

A trăit o adolescenţă precoce din punct de vedere spiritual din care trebuie să subliniem un aspect: iubirea sa pentru muzică şi pentru dans.

Mama sa ar fi vrut să facă din ea o artistă celebră. La 8 ani era deja o pianistă admirată, primea diplome la 11 ani, primea premiul 1 al conservatorului din Dijon la 13 ani.

Era pasionată de Chopin. Şi acesta era un lucru care „o făcea să zboare”.

Condiţia socială – era fiică de ofiţer – aproape că o constrângea să frecventeze des seratele dansante sau dimineţile muzicale cu atât mai mult cu cât mama sa intenţiona să o distragă cu orice mijloace de la proiectele sale monahale.

Însă cine o vedea, se simţea constrâns să spună: „Elisabeta nu este aici”. Altcineva mai perspicace adăuga: „Ea îl vede pe Dumnezeu”.

Elisabeta simţea deci o atracţie invincibilă spre Carmel, spre o formă de viaţă pur contemplativă specifică celui care se simte chemat să stea în inima Bisericii şi a lumii.

Pentru lumii poate părea goală şi inutilă existenţa unei maici care îşi petrece întreaga viaţă pentru a-l adora pe Dumnezeu în taina încarnării sale şi care în jurul acestui act de adoraţie îşi organizează totul: timpul, spaţiul, renunţările, interesele, afecţiunile.

Însă lumea nu se destramă şi ni se sfarmă doar pentru că există Biserica, iar Biserica nu se destramă doar pentru că există Cristos.

Există deci un punct în care „totul se ţine” şi unde mai mult devine vizibilă legătura matrimonială care îl uneşte pe  Cristos cu Biserica şi pe Biserică cu Cristos.

De multe ori lumea nu înţelege, însă de multe ori nu înţeleg nici credincioşii.

Mama Elisabetei – chiar dacă o pregătise atât de bine pentru prima întâlnire Euharistică – nu a înţeles vocaţia fiicei sale. I s-a opus cu toate forţele şi a refuzat să o lase să intre în Carmel înainte ca ea să împlinească 21 de ani, vârsta majoratului de pe atunci.

Fata a aşteptat şi chiar în acei ani de pregătire a avut loc o întâlnire cu un preot dominican care i-a deschis noi şi infinite prospective explicându-i taina Sfintei Treimi.

Până atunci Elisabeta crezuse în ea însă – cum ni se întâmplă şi multora dintre noi credinţa în această taină rămăsese „blocată”.

Credem în Dumnezeu tatăl, în Cristos fiul său, în Spiritul Sfânt; însă se întâmplă să ne adresăm lor succesiv.

Nu ne gândim însă la o Treime vie şi care acţionează a cărei unităţi de iubire este reprezentată de taina care sprijină şi ajută tot ceea ce există.

În timp ce vorbea preotul dominican, în faţa ochilor şi inimii Elisabetei se descoperea caldul curent de iubire infinită personală care porneşte de la tată către fiu şi care curge spre creare şi poartă cu sine întreaga umanitate, întreaga istorie şi toate destinele.

Era ca şi cum până atunci viaţa – chiar şi aceea de credinţă – ar fi fost o serie de fotograme contemplate cu iubire însă izolate unul câte unul; şi iată că deodată totul se punea în mişcare iar drama devine umană şi îşi demonstra întreaga frumuseţe şi profunzime a dezvoltării sale, iar ea, Elisabeta, mica fiinţă, se simţea atrasă până la a se pierde în imensitatea vie a Sfintei Treimi.

Acum înţelegea că există un loc în care „sufletele îşi dau întâlnire” dincolo de diferenţele de timp, de loc, de vocaţie, de creştere. Astfel a început să privească „în mod trinitar”  lumea şi poveştile umane.

În august 1901 a putut să intre în Carmel. Va rămâne aici doar 5 ani: timpul pe care de obicei o tânără credincioasă îl foloseşte pentru a ce „crea” în acea nouă viaţă.

Când a trecut pragul mânăstirii au auzit-o şoptind: „Dumnezeu este aici! Cât este de prezent, cum mă învăluie!”

Intrând în micuţa şi goala sa chilie, a spus: „Sfânta Treime este aici” şi a dorit ca acela să fie noul său nume: „Elisabeta a Treimii”!.

Au fost puţini însă intenşi ani de viaţă dificil de povestit chiar dacă totul a fost atât de simplu. Cum devine o fiinţă atunci care îl vede pe Dumnezeu prin toate evenimentele, persoanele şi lucrurile? Mai mult: când este sigură de a-l primi pe Dumnezeu în sine şi de a se mişca în el?

„Dacă tu ai şti cât de frumos este să stai în cor atunci când Sfânta Taină este expusă! … Când deschid poarta şi intru mi se pare că se deschide cerul şi astfel se întâmplă şi în realitate” (Scrisoarea 114).

„Astăzi am petrecut o zi bună lângă cuptoare cu lingura în mână. Nu am fost extaziată, însă am crezut în prezenţa învăţătorului care stătea în mijlocul nostru şi pe care inima mea îl adora în însuşi centrul ei” (Scrisoarea 206)

„Am coborât în spălătorie unde toate se şifonau la maxim şi am încercat să fac ca şi celelalte. Mă bălăceam în apă şi mă udam… eram în culmea bucuriei. În rest totul este plăcut în Carmel: „Îl găsim pe Dumnezeu atât la spălătorie, cât şi la rugăciune. El este peste tot! Îl trăim, îl respirăm! Dacă ai ştii cât sunt de fericită! Orizontul meu se lărgeşte din ce în ce mai mult” (Scrisoarea 83).

Chiar şi pentru noi, creştinii, a auzi vorbindu-se astfel despre Isus ne face impresie şi ni se pare chiar puţin ciudat, mai mult decât insolit.

I se par însă de neînţeles anumite expresii atunci când şi le adresează două fiinţe îndrăgostite chiar dacă ştim bine că ele nu pot să-şi asume întreaga responsabilitate a cuvintelor de iubire pe care şi le spun.

Din contră, ar trebui să ştim că anumite expresii de iubire pot să aibă un sens realistic doar când le aplicăm la acel Dumnezeu care ne-a dat viaţă.

La fel ca şi Isus, care îl întreba pe apostolul Petru: „Mă iubeşti tu mai mult decât pe toţi?” iar apostolul îi răspundea: „Tu ştii totul, tu ştii că te iubesc”.

În legătură cu Elisabeta avem câteva notiţe pe care ea le-a scris în timpul retragerilor sale spirituale şi din care putem să reconstruim traiectoria hotărâtă care a purtat-o din ce în ce mai mult spre inima lui Dumnezeu şi deci şi în înţelegerea existenţei.

În noiembrie 1904 ea a scris acea celebră „rugăciune spre Treime” care astăzi este textul său cel mai cunoscut şi care a devenit un clasic al literaturii spirituale.

Părea că Elisabeta cunoaşte toate profunzimile misterelor lui Dumnezeu, chiar dacă era atât de tânără; şi totuşi ceva încă îi lipsea.

Îi lipsea experienţa durerii şi nu se poate cunoaşte într-adevăr iubirea lui Cristos, dacă nu se cunoaşte preţul de sânge pe care El l-a plătit pentru noi.

La 25 de ani a fost cuprinsă de una din acele boli teribile: morbul lui Addison, pe atunci incurabilă.

Elisabeta spunea cu dureroasă simplitate: „Mi se pare că animalele îmi devorează stomacul”.

Era o expresie pe care ea continua să o repete şi care revine ca un refren în ultimele sale scrisori: „Unde altundeva să locuiască Cristos, dacă nu în durere?”.

Una dintre scenele cele mai emoţionante a fost aceea între Elisabeta şi doamna Catez cu ocazia ultimei lor întâlniri.

Mama ei rezistase plecării fiicei în mănăstire iar acum i se cerea o ultimă şi cea mai gravă despărţire.

Fiica a hotărât să atragă de partea sa pe mama sa în oferta sa.

Să ascultăm povestirea spusă de însăşi mama sa: „Întreaga sa viaţă i se desfăşura în ochi şi la sfârşitul acelei ultime întâlniri a avut curajul să-mi spună: „Mamă, când Maica va veni şi te va anunţa că am încetat să sufăr tu trebuie să cazi în genunchi şi să spui: Dumnezeul meu, tu mi-ai dat-o iar eu ţi-o redau, fie binecuvântat numele tău sfânt”.

Şi mama sa a ascultat-o repetând apoi cuvânt cu cuvânt oferta pe care fiica i-o pusese pe buze şi în inimă.

Aceasta este sfinţenia: a merge spre Dumnezeu printr-o mişcare dreaptă şi fără devieri însă învăluind şi purtând cu sine toate fiinţele pe care el ni le-a încredinţat.

Elisabeta a murit în noiembrie 1906. În aceeaşi zi la camera deputaţilor din Paris un anume Monsieur Viviani făcea apologia operei de descreştinizare pe atunci la modă în Franţa unde fusese decretată închiderea forţată a mănăstirilor şi  votată legea unei ostile separări între Biserică şi Stat.

Oratorul înfocat şi mândru spunea deci: „Am îndepărtat de credinţă conştiinţele umane. Când un mizerabil, sfârşit de oboseala zilei, îşi apleca genunchii noi l-am ridicat: i-am spus că dincolo de nori nu existau decât himere. Împreună, printr-un gest magnific, am stins pe cer luminile pe care nimeni nu va fi capabil să le reaprindă”.

În aceeaşi clipă Dumnezeu aprindea în ceruri steaua Elisabetei a Treimii.

Acum când se deschide un nou mileniu, ea străluceşte şi mai fulgerător.