Acasă > Carmel > Carismă > Origini > Ilie și Elizeu

ILIE și ELISEU


Viu este Domnul în fața căruia stau (1 Re 17,1)

Ard de râvnă pentru Domnul Dumnezeul Sabaot (1 Re 19,10,14)

“Între puternica amprentă pe care figura lui Ilie a lăsat-o asupra tradițiilor evreiască și creștină și puținele pagini pe care cărțile istorice din Biblia i le consacră (3 Re 17 – 4 Re 2) contrastul este izbitor. De fapt, dacă s-ar da deoparte minunile pe care le-a înfăptuit, nu ar mai rămâne din biografia lui decât căteva datele. Textul biblic ne pune în fața unei opțiuni: fie refuzăm miraculosul și cu asta capitolul s-a cam încheiat, fie ne lăsăm captați de accentul acestei biografii. Noi știm că au existat oameni care au rostit cuvintele prinse în relatarea biblică, au existat oameni care le-au auzit, au existat oameni care au trăit cu ele… Energia aflată în aceste cuvinte vine de la Dumnezeu; ea a pătruns în mijlocul oamenilor și a clădit istoria. De altfel, forța lor a răzbit foarte departe: Isus a fost comparat cu Ilie, iar Ioan Botezătorul a fost luat drept un Ilie întors printre pământeni” (Paul Beauchamp, Cincizeci de portretele biblice).

Nu se găsește prezentarea mai precisă a misterului profetului Ilie decât aceste cuvinte ale marelui exeget iezuit.

De fapt, întregul monahismul îl recunoaște pe Ilie ca pe un inspirator, mai mult chiar, un fondator al vieții monahale. În Răsăritul creștin această conștiință a rămăs trează, și nu numai în mediul călugăresc, ci și în viața poporului. Ilie este un personaj viu, puternic, care mijlocește mai ales pentru ploaie, cum a făcut în vremea regelui Ahab.

În Creștinismul apusean, când s-a slăbit cumva această paternitate a profetului Ilie asupra vieții monahale, Carmelitani și-au însușit într-un fel, această moștenire, spunând că ei sunt descendenți din școala profeților adunată de Ilie și de Eliseu pe Muntele Carmel. Chiar dacă din punct de vedere istoriografic această convingere nu are temelii, din punct de vedere al istoriei spirituale – după interpretarea lui P. Beauchamp – paternitatea lui Ilie asupra Carmelitanilor este puternic întemeiată.

Unii aplică la fenomene spirituale un fel de evoluționism. Evenimentul original ar fi fost destul de sărac, dar istoria succesivă l-a tot îmbogățit, tot amplificat pâna a devenit un mare eveniment. După această teoria istoricistă, viață lui Ilie ar fi fost destul de banală, dar cei care au povestit-o au tot adăugat gesturi minunate pâna la a face din el un mare personaj. De fapt în istoria spirituală se întâmplă invers. Evenimentul fondator este atât de bogat, atât de adânc, dincolo de sărăcia exprimării lui, încât istoria succesivă poate doar să expliciteze ceva câte ceva din ceea ce era deja prezent în evenimentul întemeietor. Toate generațiile de carmelitani nu pot să egaleze experiența inefabilă a lui Dumnezeu pe care Ilie a trăit-o pe Muntele Horeb când a recunoscut Prezența Lui într-“o adiere ușoară de vânt” (3 Re 19,12), ca “o voce din marginea tăcerii” (Levinas).

Este ceea ce afirmă și Sf. Ioan al Crucii, în “Flacăra vie a iubirii”, vorbind de harul mistic în care inima este cu totul înflăcărată de iubirea divină: “puține suflete au ajuns la aceasta stare, dar unele de fapt, au ajuns aici, mai ales cele a căror virtute și a căror spirit trebuia să se răspândească în succesiunea fiilor lor. Doarece Dumnezeu dăruiește întemeietorului bogății și daruri, după câți vor fi cei care trebuie să moștenească roadele spirituale ale lor” (Flacăra A 2,10-11).

De astfel și Catehismul Bisericii Catolice, explicând nașterea diferitelor spiritualități în istoria Bisericii, spune: “Carisma personală a unui martor al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni s-a putut transmite, tot așa cum precum “duhul” lui Ilie a trecut la Eliseu și la Ioan Botezătorul, pentru ca unii învățăcei să se împărtășească din acest duh” (CBC 2684).

Pentru acest motiv carmelitanii îl au drept întemeietor și ghid, nu numai pe Profetul Ilie, ci și pe ucenicul său Eliseu. Pentru a semnifica că experiența fondatorului, chiar dacă are ceva unic pe care doar el singur l-a trăit, totuși poate să fie transmită, să genereze o istorie, să devină o patrie spirituală.

Aici se leagă una dintre primele mărturii despre eremiții care trăiau în locurile unde a trăit și profetul Ilie, aceea a lui Jacques de Vitry (episcop de Acre între 1216 și 1228): “Alți, după exemplul și în urmarea sfântului Ilie profetul, duceau viață solitară pe Muntele Carmel, mai ales în acea zonă, deasupra orașului Haifa, lângă fântăna lui Ilie, nu departe de mănăstirea fericitei Margareta, fecioară. Aici, în stupine de înguste chilii, aproape ca albine ale Domnului, produceau mierea spirituală” (Historia Orientalis).