Acasă > Carmel > Carismă > Reformatori

REFORMATORI

Sărbătoare:  15 octombrie

La începuturile acelui secol al XVI-lea în care, în 1515, la Avila se naşte Tereza de Ahumada, Castilla se deschidea lumii: nu mai era un simplu comitat şi nici doar un regat: devenise pe neaşteptate (sub Carol al V-lea) centrul unui imperiu unde nu apunea niciodată soarele.

În casa lui Don Alfons de Cepeda y Ahumada trăiau şase băieţi şi trei fete. Mama murise când Tereza avea doar 12 ani.

Unul câte unul, băieţii plecau în lumea nouă descoperită de Cristofor Columb, dincolo de Ocean, împinşi de un impuls care se situa între dorinţa de carieră şi de cucerire şi conştiinţa de a avea o misiune creştină de împlinit.

Rămâneau acasă cele trei fete, dintre care cea mai dinamică era, bineînţeles, Tereza.

La şase ani era deja capabilă – în acel timp! – să citească singură, iar cartea care o fascina era Flos sanctorum care cuprindea la un loc viaţa lui Isus şi cea eroică a unor sfinţi (martiri, pustnici şi sfinte fecioare).

În lungile seri o citea împreună cu familia, dar apoi Tereza lua cartea şi o comenta cu fratele ei Rodrig de 8 ani.

Între cei doi se năştea un soi de joc spiritual: Există o viaţă care este pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna! – spunea Tereza.

Şi Rodrig trebuia să răspundă exact la fel: Da, Tereza, pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna.

Apoi copila continua cu insistenţă: Şi există o pedeapsă care este pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna!

Şi Rodrig, ascultător: Da, Tereza, pentru totdeauna, pentru totdeauna, pentru totdeauna. Şi cei doi copii rămâneau acolo, împreună, gustând – un pic îngroziţi şi un pic încântaţi – fiorul veşniciei.

Jocul deveni într-atât de serios, încât într-o dimineaţă, cei doi copii au fugit de acasă: voiau să ajungă pe un anumitpământ al maurilor (Spania fusese eliberată de dominaţia arabă de puţin timp), pentru a fi omorâţi pentru credinţă, precum martirii, şi a putea astfel să intre în viaţa eternă care-i fascina peste măsură.

Unchiului care a reuşit să-i găsească (când deja toţi plângeau după ei considerându-i morţi, gândindu-se că au căzut într-unul din numeroasele puţuri deschise de pe câmp), şi apoi şi mamei care-i dojenea tulburată, Rodrig, plângând, le-a răspuns că nu a făcut decât ce i-a cerut Tereza, iar Tereza, cu vocea şi ochii plini de dorinţă şi de sfidare, insista: Eu vreau să merg să-l văd pe Dumnezeu.

În autobiografie, va scrie apoi cu duioşie şi umor: Cea mai mare dificultate pentru a ne pune în aplicare proiectele era faptul că aveam părinţi.

Micuţa oricum nu s-a dat bătută: dacă nu puteau deveni martiri, puteau cel puţin să trăiască precum pustnicii (era a doua categorie de sfinţi pe care o cunoşteau); astfel l-a convins pe frăţiorul ei să construiască împreună, în curtea casei, un fel de chilie zidită, dar… îngrămădeam pietricele care cădeau aproape imediat.

Tereza, devenită deja o mare mistică şi întorcându-se la aceste prime episoade, scrie: Stârneşte în mine o duioşie sinceră să constat cum Dumnezeu mi-a dăruit imediat, încă de la început, ceea ce apoi am pierdut din vina mea.

În fond e ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să spună, chiar şi numai gândindu-se la propriul botez.

Sfânta va sublinia stăruitor importanţa acelor prime episoade, explicându-le   printr-o formulă un pic ciudată, dar foarte semnificativă: I-a plăcut lui Dumnezeu să-mi rămână imprimată în inimă, încă din cea mai fragedă copilărie, calea adevărului.

Aşa cum la 6 ani citise în repetate rânduri Flos sanctorum, la fel în adolescenţă citeşte pe ascuns acele romane de vitejie care pe atunci umpleau Spania, cu care mama ei bolnavă petrecea orele lungi în patul de suferinţă.

Consumă „multe ore din zi şi din noapte”, foarte atentă ca tata să nu o descopere, şi într-atât este de sedusă, că tot cu fratele Rodrig scrie o carte la două mâini: un roman de vitejie pe care, pe ascuns, fraţii şi verişorii şi-l trec din mână în mână. Şi se pare că a fost foarte apreciat.

Între timp înfloreşte delicata feminitate a acestei copile care toată viaţa ei va reuşi să fascineze mereu pe oricine îi va sta în preajmă.

S-a spus despre ea: Tereza avea atributele mătăsii aurii care se potriveşte foarte bine cu orice fel de ţesătură şi cu orice nuanţă de culoare.

Ea însăşi recunoaşte simplu: Domnul mi-a dat harul să găsesc dragoste pretutindeni şi întotdeauna.

A început să-şi cultive în mod exagerat – pentru vârsta şi mediul în care trăia – propria persoană: Am început să mă îmbrac cu rafinament şi să-mi doresc să fiu atrăgătoare. Aveam foarte mare grijă de mâini şi de păr. Foloseam parfumuri şi orice alte deşertăciuni posibile: toate lucruri care, eu fiind foarte rafinată, nu erau niciodată de ajuns.

În acelaşi timp, ea devine confidenta grupului de verişori şi rude, căreia i se relatau aventurile amoroase, şi centrul unde se împletesc firele tuturor sentimentelor. O face cu o candoare şi o distincţie înnăscută, dar este vârsta cea mai periculoasă şi ceea ce observă şi ascultă se imprimă profund înăuntrul ei.

Astfel se construieşte acea dramă pe care am pomenit-o la început şi care ar merita o analiză psihologică şi teologica deopotrivă mai aprofundată. Aici putem doar să facem nişte referiri.

Pe de-o parte rămâne nezdruncinată în ea convingerea valorilor veşnice, cărora trebuie să-şi consacre viaţa în întregime (şi aceasta – mai ales în mentalitatea acelor timpuri – înseamnă: vocaţie monahală), pe de altă parte se dezvoltă în ea farmecul a tot ceea ce în lume este frumos, dezirabil, cavaleresc, rafinat, plăcut.

Uneori gândul clauzurii o fascinează cu radicalismul său, alteori o încearcă o „puternică aversiune” faţă de ea însăşi. Pe de altă parte şi căsătoria i se pare că i-ar limita pasiunea pentru tot.

Dar este o hidalga spaniolă, ai cărei fraţi se pregătesc să plece pentru a cuceri lumea nouă.

Astfel, la 20 de ani, Tereza se hotărăşte să rişte totul: îl sfidează pe tatăl său care nici nu vrea să audă de vocaţia monastică şi, în zorii zilei de 2 noiembrie 1535, fuge de acasă şi se prezintă la mănăstirea carmelitană a Întrupării.

În paranteză – deoarece este tot Tereza cea de altădată – l-a convins pe unul dintre fraţi să facă acelaşi lucru şi să se prezinte în acelaşi timp la mânăstirea dominicanilor.

Va scrie apoi: „Mă căiesc, şi cred că spun chiar adevărul, că atunci când am plecat din casa tatălui meu, am simţit o durere atât de sfâşietoare care m-a făcut să mă gândesc că nu te poate încerca un chin mai copleşitor nici măcar când eşti pe moarte: părea că pur şi simplu oasele mele se desfac unul câte unul” (4,1). În frumoasa şi aproape intraductibila ei limbă spaniolă spune: No creo será más el sentimiento cuando me muera: nu cred că va fi o suferinţă mai puternică atunci când voi muri.

A hotărât deci, ca să spunem aşa, în favoarea lui Dumnezeu, adunându-şi puterile. Sensibilitatea sa ascuţită faţă de dimensiunea „veşnică” a vieţii (viaţa este cea care durează pentru totdeauna) a orientat-o cu determinare şi generozitate să prefere oricum viaţa monahală, dar a considerat-o un purgatoriu, o trecere de necesară suferinţă pentru a putea ajunge în cer, un timp de dură aşteptare.

În mânăstire, într-adevăr, ea s-a simţit bine şi a început imediat o serioasă lucrare ascetică cu ea însăşi, dând dovadă de o mare generozitate şi virtute. Dar poate din cauză că acel mod de viaţă era prea extenuant şi diferit faţă de ce era ea obişnuită, poate pentru că efortul psihologic fusese excesiv, a suferit consecinţe fizice.

A căzut într-o boală ciudată care nu se ştia cum se tratează: Din cap până în picioare – spune Tereza – eram toată o suferinţă.

Remediile greşite şi debilitante au făcut restul şi starea ei s-a agravat într-atât de mult, încât a ajuns în pragul morţii. Ba mai mult, preţ de câteva zile au crezut-o moartă cu adevărat.

Şi-a revenit în sfârşit, dar era complet paralizată şi, mai ales, a rămas în ea o teribilă frică de moarte.

Acesta va fi secretul şi situaţia întregii sale vieţi: un suflet arzător  într-un trup fragil, un trup care pare să nu poată rezista ciocnirilor interioare şi pe care chiar Tereza îl va supune unor încercări (călătorii, dificultăţi, griji) deloc de neglijat.

Încet-încet s-a înzdrăvenit: a devenit o călugăriţă înţeleaptă, matură, care învăţase să se roage: era iubită şi căutată, înăuntrul şi în afara mânăstirii, mai ales de către cei ce doreau să parcurgă căile sfinţeniei. Însuşi tatăl Terezei venea la ea pentru îndrumare spirituală care l-a ajutat să moară ca un sfânt.

În jurul călugăriţei din Avila s-a creat destul de repede un cerc de prieteni, fascinaţi de drăgălăşenia ei dublată de putere şi de severitatea ei dublată de gingăşie.

Trebuie să amintim că ea trăia într-un timp în care problemele spirituale trezeau oricum atenţia până şi în oamenii absorbiţi de grijile şi vanităţile lumii. Despre rugăciune şi despre viaţa interioară se vorbea atunci şi în saloanele duceselor.

Astfel vechea problemă a Terezei s-a arătat din nou cu o violenţă sporită.

Aveam – scrie ea – un defect foarte grav de la care mi s-au tras multe rele, şi anume: imediat ce-mi dădeam seama că o persoană ţine la mine şi îmi e simpatică, mă ataşam astfel de ea încât o aveam mereu în minte. Să ne înţelegem, nu că eu aş fi dorit să-l supăr cu ceva pe Dumnezeu, dar mă bucuram s-o văd, să mă gândesc la ea şi la calităţile ei, până în situaţia în care riscam serios să-mi pierd sufletul.

Trebuie să înţelegem bine nivelul în care aceste sentimente erau trăite: nu era vorba de acele prietenii un pic cam ambigue, un pic cam morbide cărora uneori li se lasă pradă persoanele consacrate când rămân nesigure şi nehotărâte în vocaţia lor. Legăturile pe care le instaura Tereza erau de o adevărată şi profundă prietenie spirituală (mult mai târziu, unei novice care o întreba despre anumite tulburări sexuale, Tereza îi răspundea candid că nu ştia ce sunt acelea) şi totuşi ea se simţea nedemnă de Dumnezeu, nedemnă de a se ruga.

Când vrea să explice această dramă a ei, pe de-o parte zice că nu făcea nimic rău (şi cu acest lucru confesorii ei nu numai că erau de acord, dar o îndemnau să-şi continue apostolatul), pe de altă parte spune că-şi pierdea sufletul şi explica: Nu eram întreagă, mă simţeam împiedicată în hotărârea de a mă dărui întru totul lui Dumnezeu, nu reuşeam să intru în mine însămi (pentru rugăciune), fără să atrag după mine şi întreg  noianul vanităţilor mele.

În sfârşit: pusă în faţa a două mari porunci, cea a iubirii de Dumnezeu cu toată inima şi cea de a-l iubi pe aproapele, Tereza înţelegea că soseşte un anumit moment de intensitate spirituală în care trebuie să ştii să-l pui pe Dumnezeu nu pe primul loc, ci pe singurul loc (inima toată), renunţând la orice ataşament, la orice altă iubire, pentru a primi apoi totul din nou, chiar şi pe aproape, pentru a-l iubi, din mâinile Sale.

Tereza a intuit această cerere (pe care Dumnezeu o face când suntem maturi în credinţă), dar îi era frică  să abandoneze totul, nu reuşea încă să creadă în întregime că numai iubirea de Dumnezeu putea să-i umple inima.

De ce nu reuşea să aibă încredere? Episodul decisiv care i se întâmplă ne va ajuta să înţelegem.

Într-o zi, întorcându-se de la una din întâlnirile spirituale care de-acum o tulburau şi o secătuiau, a trebuit să treacă prin faţa unei icoane a lui Isus rănit, care întâmplător fusese adusă la mânăstire pentru o anumită celebrare.

Iată povestea:

Imediat ce l-am privit…durerea pe care am simţit-o, mâhnirea ingratitudinii cu care răspundeam iubirii sale a fost atât de mare că mi s-a părut că mi se rupe inima.      M-am aruncat plină de lacrimi la picioarele sale şi l-am implorat să-mi dea harul de a nu-l mai supăra (9,1).

Aproape în acelaşi timp, Tereza s-a întâlnit cu un tânăr preot care, spovedind-o, a ajutat-o să se judece nu din punctul de vedere al răului pe care nu-l făcea, ci din punctul de vedere al binelui pe care ea putea să-l împiedice, opunându-se puternicului torent al harului lui Dumnezeu.

A fost ca o a doua naştere; Tereza va vorbi despre asta ca despre începutul unei noi vieţi.

Avusese loc o convertire profundă, greu de descris, dar care, spusă în cuvinte simple, consta în aceasta: acea veche încordare care o încerca pe ea dintre lumea lui Dumnezeu şi lumea oamenilor, dintre veşnicie şi timp, dintre iubirea datorată lui Dumnezeu şi cea datorată aproapelui, se topea dintr-o dată în faţa perceperii imediate, vii (ca şi cum un văl ar cădea de pe ochi) a faptului că Isus este în acelaşi timp Dumnezeul nostru şi aproapele  nostru, veşnicul care a intrat în timp, prietenul cu care se poate trăi, vorbi, sta la fel şi mai mult decât se face cu oricare alt prieten.

Şi nu numai atât, dar Isus e centrul în care totul poate şi trebuie să fie cuprins din nou.

De atunci, ea s-a dedicat cu o pasiune absolută rugăciunii percepute după o metodă deosebită: să-i ţii companie lui Isus în misterele vieţii sale veşnice, prin maximum de realism posibil: cel al imaginilor, dar mai ales cel al Euharistiei.

Şi a fost un potop de viziuni, de experienţe, ca şi cum s-ar fi sfâşiat într-adevăr acel văl care mereu ne desparte un pic de Isus, care mereu te ispiteşte de a-L considera ca pe o idee, un sentiment, un personaj.

Mi se părea – a scris Tereza – că Isus mergea mereu alături de mine…Simţeam clar că stătea mereu în partea dreaptă, martor a ceea ce făceam şi nu puteam niciodată uita, dacă doar mă reculegeam un pic sau nu eram foarte distrată, că El era lângă mine (27,1).

De-acum încolo – i-a spus într-o zi Isus – nu vreau ca tu să mai vorbeşti cu oamenii. Şi Tereza s-a supus, nu în sensul de a intra într-un mutism spiritual (pentru că dimpotrivă viaţa sa se va umple ca niciodată cu contacte umane, cu dialoguri, chiar şi de afaceri), ci mai degrabă în sensul de o ultimă, profundă tăcere: a aceluia care (orice spune sau face) îşi aminteşte mereu ceea ce i s-a întâmplat… Şi amintirea îl umple de tăcere (Pustnicul Laurenţiu).

Totul, deci, poate fi din nou spus, şi totul poate fi din nou iubit, dar în El.

Tereza are de-acum 45 de ani şi o nouă etapă a vieţii ei e pe cale să înceapă.

Prin nişte circumstanţe aparent întâmplătoare, i se cere să reflecteze la vocaţia sa. Intrată într-o mânăstire carmelitană pentru a se purifica, cum se intră într-un purgatoriu, acum apropierea iubitoare a lui Isus o face să înţeleagă un adevăr antic: că pe pământ trebuie, în schimb, să ştii să anticipezi cerul, acel însutit pe care însuşi Isus l-a promis celui care-l urmează.

Tereza trăieşte într-o mânăstire unde sunt reunite aproape 200 de călugăriţe; problemele practice, economice, disciplinare nu lipsesc şi de aceea poate fi comparată cu un purgatoriu. Şi totuşi ea va spune că acel număr mare de surori nu o deranja în relaţia sa cu Dumnezeu.

Totuşi, ascultă pe-o prietenă care-i prezintă proiectul unei mânăstiri mici, sărace, cu puţine surori (12, precum colegiul apostolilor), care în profundă tăcere şi adevărată sărăcie să fie ca un colţişor de rai.

După multe încercări Tereza o realizează, strângând laolaltă unele fete din Avila cărora le este Mamă în ale spiritului, şi acolo trăieşte convinsă că a ajuns la liman vieţii sale, fericită mai ales pentru acea sinteză înfăptuită între etern şi timp, între dragostea faţă de un Dumnezeu iubit în cel mai înalt grad şi iubirea la fel de plină şi de caldă pentru acele creaturi pe care El însuşi i le-a încredinţat.

Ea, Tereza, e foarte fericită, bineînţeles că nu de propria sfinţenie la care nu se gândeşte, ci pentru că trăieşte cu acele suflete atât de sfinte şi de pure a căror dorinţă intensă este numai aceea de a-L servi şi lăuda pe Domnul… (El) ne asigura necesarul fără ca s-o cerem, iar când ne lipsea de el – ceea ce se întâmpla foarte rar – bucuria era cu atât mai mare.

Sunt primele cuvinte din Cartea Întemeierilor: în primele capitole Tereza adună Floricelele carmelitane, destul de asemănătoare cu cele ale experienţei franciscane.

Totul pare încheiat, şi în schimb totul e pe cale să înceapă; acum Tereza moare că nu moare, adică trăieşte, cum spune ea însăşi, săltând de bucurie de fiecare dată când ceasul scandează orele, gândindu-se că întâlnirea definitivă cu Isus s-a mai apropiat puţin.

Această casă – scria în sfârşit Tereza – este un rai, dacă poate exista unul pe pământ.

Dar de-acum îi aparţine în totalitate lui Isus şi este disponibilă la tot ce El îi cere.

Câteodată are intuiţia a ceva ce nu a fost încă împlinit. Scrie: Mă gândeam de multe ori că Dumnezeu, pentru a copleşi acele suflete (vorbeşte despre tovarăşele ei) cu multe bogăţii, trebuia să aibă un plan măreţ.

Simte pe de altă parte cum creşte în ea dorinţa de a comunica celorlalţi acel bine pe care îl experimentează,părându-mi-se de multe ori că sunt ca o persoană care posedă o mare bogăţie şi care doreşte să-i facă pe toţi părtaşi la ea.

Ceea ce urmează să se întâmple putem anticipa astfel: până acum Tereza a trăit drama relaţiei sale cu Isus, dureroasa şi măreaţa întâmplare cu El; acum Isus hotărăşte să transfere toată experienţa Terezei în realitatea dramatică a Bisericii din acel timp.

Pentru o călugăriţă spaniolă oarecare din acele timpuri, Biserica era o realitate în care se trăia liniştit, lumea era o lume creştină în care totul îşi găsea un loc armonios: papa precum împăratul, cultura sacră precum cea profană.

S-a prezentat în vizită la mica ei mânăstire un frate franciscan care se întorcea din India, adică de pe noile meleaguri descoperite de Columb.

Tereza urmărise de departe, cu bucurie şi mândrie, aventura de cucerire care implica nu numai poporul ei, ci şi pe propriii ei fraţi. Considera acea aventură ca fiind o glorioasă, vitejească misiune.

Când i-a parvenit, cu câţiva ani înainte, vestea că Rodrig, tovarăşul naivelor sale aventuri şi a dorinţelor sale mistice de atunci, a murit luptând la Rio de la Plata, a vorbit celorlalte călugăriţe cu convingerea de avea în sfârşit un frate martir, pentru că murise apărând credinţa.

Chiar şi fratele Antonio (cel pe care în prima perioadă îl convinsese să se călugărească ca ea) murise în luptă.

În faţa privirii şi înţelegerii Terezei treceau scene vii din viaţa unor popoare noi care nu numai că nu-L întâlneau pe Isus, dar în schimb se pierdeau, devenite prada de vânătoare a unor cuceritori spanioli inumani şi feroci. Nu toţi, bineînţeles.

Am fost atât de mâhnită – va povesti Tereza – că m-am retras scăldată în lacrimi.

Cât mă costă aceşti indieni! – va scrie într-o zi fratelui Laurenţiu care se mai găsea încă de partea cealaltă a oceanului -. Câte nenorociri atât la noi cât şi la voi! Multe persoane îmi vorbesc şi de multe ori chiar nu ştiu ce să spun în afară de faptul că suntem mai răi decât animalele.

Aici nu trebuie să uităm că Tereza nu mai era în situaţia în care noi de multe ori ne găsim şi rămânem, aceea de a asculta veşti teribile, de a ne tulbura şi apoi… de a le face să devină obiectul bârfei noastre curioase. Din tot ceea ce auzea, ea făcea subiect de rugăciune, de dialog cu Isus, de decizie.

Trebuie să fim absolut schematici în relatarea evoluţiei interioare a Terezei.

Înainte de toate s-a maturizat în ea acea conştiinţă, proprie sfinţilor, care se simt întotdeauna părtaşi la toate situaţiile, provocaţi să-şi recunoască responsabilitatea: poate că sunt tocmai eu cea care Te-a mâniat cu păcatele mele, până la a face să cadă pe pământ atâtea rele.

Nu e nici falsă modestie, nici o atitudine de victimă: este vorba de a fi atins   o anumită conştiinţă a Bisericii ca unic corp al lui Cristos, o anumită conştiinţă a abisului pe care fiecare îl atinge atunci când înfăptuieşte păcatul (chiar dacă la suprafaţă nu pare atât de grav) în aşa fel încât sensul propriei responsabilităţi inundă sufletul.

Mi se părea – scrie în Autobiografie – că sunt atât de perversă, încât credeam că toate relele şi ereziile lumii erau rezultatul păcatelor mele (30, 8).

Expresii întru totul asemănătoare se găsesc şi în scrierile sfintei Ecaterina din Siena şi ale altor mistici.

Această primă reacţie, totuşi, nu provoacă descurajare şi meschinărie, ci generozitate şi avânt.

A doua concluzie pe care a tras-o Tereza a fost că nu era pe pământ nici o altă suferinţă care ar fi putut fi comparată cu cea pe care o pătimea Biserica, într-atât încât – spuse – mi se pare un lucru nedemn să fii îndurerat pentru orice altceva.

Şi putem doar să intuim câtă libertate dă omului ştiinţa de a suferi numai pentru lucrurile care merită, fără a se pierde în meschinării infinite.

A treia concluzie a fost că ea, Tereza, ar fi făcut – aşa cum a spus – puţinul de care sunt în stare.

Acel puţin însă ne uluieşte cu caracterul său radical: s-a angajat în faţa lui Dumnezeu să acţioneze cu cea mai mare eficienţă posibilă, adică, s-a angajat să aleagă în orice ocazie ceea ce îi apărea a fi cel mai desăvârşit.

Dacă ne gândim bine, fără a avea o inimă prea mare, apare o promisiune teribilă care poate închide sufletul într-o menghină exasperată. Şi într-adevăr confesorii săi i-au anulat-o şi au pus-o s-o refacă într-o formă oarecum mai estompată.

În cele din urmă (printr-un ansamblu de circumstanţe şi de cereri autoritare  a înţeles că trebuie să se dedice nu numai conducerii acelei prime mici mânăstiri pe care o fondase, ci şi înfiinţării pe teritoriul Spaniei a unor comunităţi monahale asemănătoare aceleia, până la a deveni Reformatoarea întregului Ordin Carmelitan.

La moartea sa, Spania avea 16 noi mânăstiri de femei, toate imaginate şi  alcătuite ca mici nuclee în care misterul Bisericii – Soţie, Fecioară şi Mamă – se întrupează şi se oferă în expresia sa cea mai vie şi mai arzătoare.

Acelaşi lucru îl va face împreună cu sfântul Ioan al Crucii, pentru ramura masculină a Ordinului.

Amploarea acestei opere a sfintei este redată într-o carte scrisă de ea însăşi (Întemeieri), care singură ar oferi material pentru o lungă povestire. Putem doar să amintim cum situaţia eclezială a timpului şi anumite adversităţi proprii Ordinului Carmelitan precum şi condiţiile socio-ecleziale în vigoare atunci în Spania au antrenat-o pe Tereza într-o muncă foarte grea.

Aceasta nu a fost numai cea a lungilor şi extenuantelor călătorii şi de tratative pentru a face să se nască respectivele comunităţi noi, dar a fost mai mult o osteneală imposibil de exprimat de a trebui să se descurce printre toţi aceia care – în acea mulţime confuză şi tulbure – o înecau cu ordine şi sfaturi de multe ori contradictorii.

A ajuns până la a cădea pe mâinile Inchiziţiei, până la a se simţi definită de către Nunţiul pontifical drept o femeie neascultătoare şi vagaboandă care merge împotriva ordinelor Conciliului de la Trento, până la a afla că la Roma Generalul Ordinului era dezgustat de ea şi de toate veştile care o priveau.

Tereza a traversat totul cu răbdare, energie, inteligenţă, cu o mândrie sănătoasă de femeie (ne-au rămas câteva texte frumoase care ar plăcea mult feministelor mai inteligente) şi mai ales cu pasiunea sa intensă pentru Isus, comunicând peste tot în jurul său un nou mod de a înţelege şi de a trăi misterul rugăciunii.

Înainte de ea se credea de multe ori că a te ruga – în acea fază înaltă şi foarte profundă a ceea ce se numeştecontemplare – însemna să spui că încerci să atingi puritatea liniştită a lumii lui Dumnezeu, îndepărtându-te de grijile pământului.

Tereza le-a învăţat pe călugăriţele ei că a contempla înseamnă a ţine ochii aţintiţi pe Sfânta Umanitate a lui Isus şi deci pe tot misterul acestei Umanităţi: pe gloria Învierii sale, dar şi pe durerea Patimii sale, şi nu numai Patima întâmplată cândva, ci şi cea care continuă să se întâmple în trupul lui Isus care este Biserica.

Biserica cu dramele, suferinţele, problemele, realităţile sale cele mai concrete, persoanele singure care o compun, sunt nu numai scopul pentru care trebuie să te rogi (Tereza le învaţă pe călugăriţele sale că altfel ele nu-şi realizează deloc vocaţia, indiferent cât se dedică tăcerii şi contemplării misterelor lui Dumnezeu), ci tot ceea ce hrăneşte dialogul cu Dumnezeu.

Şi în timp ce Tereza îşi parcurge viaţa într-o activitate care, la o primă vedere superficială, pare frenetică şi care în schimb o lasă mereu în pacea foarte profundă a prieteniei nupţiale cu Isus (ea a primit nişte haruri mistice atât de intense încât o defineşte drept căsătorie spirituală şi ştie că are inima în mod real rănită de o astfel de dragoste), trebuie să depună – aproape împotriva voinţei sale – şi o intensă activitate de Maică Superioară.

Aici este necesar să ne oprim puţin.

Pe timpul Terezei, Biserica trăia deja de 15 secole, dar dacă atunci cineva ar fi căutat într-o bibliotecă creştină imaginară, nu ar fi găsit aproape nimic doctrinar scris de către o femeie: numai câte un text rar şi pus pe hârtie eventual într-o stare de extaz.

Tereza este, în adevăratul sens al cuvântului, prima femeie scriitoare a Bisericii.

Avea o cultură a sa: cunoştea destul de bine Biblia şi mulţi autori spirituali, atât medievali cât şi cei mai cunoscuţi în timpul său.

În mod paradoxal, a trăit într-un moment în care Inchiziţia – înfricoşată, pentru că vedea greşeli şi pericole peste tot – a pus pe lista cărţilor interzise aproape toate scrierile spirituale în limba populară pe care Tereza le avea, ordonând să fie distruse, lucru pe care ea l-a făcut, ascultătoare. (Voi fi eu – i-a spus Isus – cartea ta vie).

Ei bine, această femeie, care ar fi vrut să fie lăsată în pace să toarcă fuiorul, a trebuit să se aşeze şi să scrie din ascultare, în ultima fază a vieţii ei, de la 50 la 67 de ani; dacă se ţine cont de vârsta medie a timpului ei, astăzi am vorbi de o femeie între 70-85 de ani.

Scria cu o trăsătură a penei atât de incisivă încât grafologii au fost impresionaţi până şi de acel semn atât de accentuat şi de tineresc pe care pana ei îl lăsa pe hârtie.

Şi-a povestit propria Viaţă, mai ales cea interioară, aşa cum se povesteşte o călătorie în centrul propriului suflet.

A relatat despre lungile-i călătorii făcute pe drumurile întregii Spanii şi aventurile întâmplate în timpul diferitelor sale Întemeieri.

A scris cărţi de spiritualitate (Drum de perfecţiune) pentru a le învăţa pe călugăriţele ei şi pe prietenii săi cum să se roage, pentru a reacţiona faţă de decretul Inchizitorului care ardea celelalte cărţi, şi astfel a creat ceva nou.

A scris mii de Scrisori în care dialoga cu cele mai diferite personaje (de la regi la teologi, la confesori, la colaboratorii săi, la rude, la fraţii şi surorile sale), scrisori care ne oferă un tablou minunat nu numai a activităţii şi intereselor sale, dar şi a afinităţilor pe care era capabilă să le facă să izvorască şi să le alimenteze. Nu există mişcare eclezială din timpul său care să nu o fi văzut ca o interlocutoare atentă şi plină de simpatie.

O frumoasă expresie a acelui timp ne spune că multe personalităţi, până şi regele Filip al II-lea, primeau scrisorile sale ca pe o doctrină vie pentru binele lor.

Şi în sfârşit, în ultima perioadă a vieţii sale, a scris capodopera: Castelul interior.

L-a scris din ascultare, nu fără a opune rezistenţă. A spus: De ce vor ca eu să scriu? S-o facă învăţaţii, cei care au studiat: eu sunt ignorantă şi nu aş şti să mă exprim; aş termina prin a pune un cuvânt în locul altuia…Să mă lase să-mi torc fusul, să mă dedic corului şi sarcinilor vieţii religioase cu celelalte surori. Nu sunt făcută ca să scriu, nu am sănătate şi nici cap pentru această treabă.

Şi într-adevăr sănătatea ei nu era bună: durerile de cap erau tot mai frecvente, grijile tot mai istovitoare, nu pe ultimul plan fiind aceea că Inchiziţia continua să examineze cu încăpăţânare cartea Vieţii Terezei.

A scris Castelul interior în cinci luni: o parte dintr-o suflare, o altă parte cu întreruperi continue datorate călătoriilor sau neprevăzutului.

Tereza din Avila a descris un Castel, acela al sufletului, cu multiple locuinţe şi mii de camere, toate dispuse în mod concentric în jurul locuinţei centrale, cea mai intimă, în care locuieşte Dumnezeu Treime şi din care emană o splendoare intensă care se reflectă în tot edificiul.

Bineînţeles, cu cât suntem mai departe de centru, cu atât farmecul lui poate fi doar intuit; cu cât se intră mai mult, cu atât se descoperă frumuseţea lui Dumnezeu şi a acestei locuinţe, ca şi cum te-ai apropia de soare.

Uşa de la intrare, pentru toţi, chiar şi pentru cel care se află încă în frigul şi întunericul păcatului, în compania animalelor şi a reptilelor care infestează periferia Castelului, este rugăciunea. Cine se roagă cum poate, fără a renunţa – chiar dacă încă mai e încleiat în păcate – ţine oricum uşa deschisă şi păstrează vie dorinţa acelui drum pe care ar trebui să-l parcurgă. Ţine în special uşa deschisă lui Dumnezeu, care poate mereu să-şi facă auzită irezistibila chemare.

Odată depăşită intrarea, întâlneşti acel indiciu de siguranţă, de căldură, de luminozitate, de frumuseţe care sporeşte tot mereu, care-l va îndemna pe om să meargă până când se va întâlni – deja pe lumea asta – cu Stăpânul Castelului.

Tereza descrie cu grijă toate etapele drumului, creând imagini pline de poezie şi de adevăr în a le explica, una după alta.

Când, de exemplu, se ajunge la acea locuinţă decisivă în care sufletul trebuie să se hotărască în sfârşit să-L lase pe Dumnezeu să lucreze, încredinţându-se acţiunii sale pentru a fi transformat de El, sfânta ne povesteşte parabolaviermelui, micul vierme care încet-încet se maturizează până când începe să secrete mătasea, şi cu mătasea îşi construieşte el însuşi casa lui aurie unde poate să se ascundă şi să moară, de unde va renaşte apoi ca un minunat fluture alb.

Tereza comentează: Această casă e Isus… Într-adevăr viaţa noastră e ascunsă în Isus…Oh, măreţie a lui Dumnezeu, în ce stare sublimă iese sufletul după ce a rămas pentru un timp cufundat în imensitatea lui Dumnezeu şi este atât de unit cu EL!

Tereza scria când ea însăşi ajunsese în centrul Castelului sufletului său, cel pe care ea îl numeşte ultima locuinţă.

Rugând-o pe o prietenă să-i dea unui teolog să citească, în secret, paginile care descriu acest punct de sosire, Tereza se confesează umil: Spune-i că persoana pe care o cunoşti (adică ea însăşi) a ajuns în această încăpere şi că se bucură de pacea descrisă aici. Astfel sufletul ei este foarte liniştit.

Această confesiune nu trebuie însă să ne înşele: „Dumnezeu – a scris într-o zi Tereza – nu răsfaţă sufletele”: cu cât le iubeşte mai mult, cu atât mai mult le face să parcurgă drumul lui Isus Cristos, până la Cruce.

Astfel, pentru un plan misterios al lui Dumnezeu, în ultimele zile ale vieţii i se întâmplă ceea ce, până cu puţin timp înainte, i s-ar fi părut imposibil: a experimentat ceea ce biograful său numeşte tristeţea sentimentelor însângerateşi chiar întâlnirea cu singurătatea.

Ultima sa călătorie, înfruntată cu pana şi din pură ascultare pentru că de-acum se simţea foarte bătrână şi obosită, a fost toată o succesiune de umiliri şi deziluzii.

Într-o mânăstire, din cauza unei probleme de moştenire, se vede rău primită şi aproape dată afară; în alta, Superioara care-i fusese mereu foarte apropiată i se arată atât de ostilă (din cauza unei reclamaţii primite) încât Sfânta îndurerată nu reuşeşte să adoarmă şi dimineaţa pleacă grăbită, fără să aibă curajul de a cere ceva pentru drum.

În timpul lungii călătorii se simte prost şi cere de mâncare; sora care o însoţeşte nu reuşeşte să găsească nimic şi-i aduce, plângând de părere de rău, nişte smochine uscate rămase în desagă.

Nu plânge, fiica mea – îi spune Tereza -, asta e ceea ce Dumnezeu ne cere acum.

Mă consola – povestea însoţitoarea – spunându-mi că nu trebuie să mă întristez, pentru că smochinele erau într-adevăr foarte bune şi că mulţi săraci nu aveau nici măcar acel mic dar.

În sfârşit ajunge la Alba de Tormes şi cere să se culce imediat: Dumnezeul meu – spune -, cât mă simt de obosită, de peste 20 de ani nu m-am culcat atât de devreme.

Numeroase hemoragii au epuizat-o. stătea în patul său ca o biată bătrână şi toţi o auzeau cum repetă: O, Doamne, nu dispreţui inima mea pocăită şi umilită.

Se simţea îndurerată la amintirea păcatelor sale şi-i cerea iertare lui Dumnezeu că l-a slujit atât de rău.

Surorilor sale le recomanda să rămână fidele vocaţiei lor şi Regulii de a nu privi răul exemplu pe care ea îl dăduse. Le privea cum stăteau în jurul patului ei şi spunea: Să fie binecuvântat Dumnezeu că m-a condus în mijlocul vostru, ca şi cum ele ar fi fost refugiul şi protecţia ei.

Repeta adesea, ca şi cum I-ar fi explicat lui Dumnezeu: În fond sunt fiica Bisericii”, şi adăuga: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu şi Mirele sufletului meu, că ai făcut din mine o fiică a Sfintei tale Biserici Catolice.

Au întrebat-o dacă voia să fie înmormântată la Avila, în acea mânăstire pe care o iubea atât de mult. S-a arătat uimită din cale afară: Isuse! – a spus – este un lucru care poate fi întrebat acesta? Am oare eu ceva al meu? Aici nu-mi vor face pomană cu un petic de pământ?

Biograful ei povesteşte:

La cinci după-amiază a cerut Sfântul Sacrament şi-i era deja atât de rău că nu mai reuşea să se mişte în patul său… Când şi-a dat seama că veneau cu Euharistia şi a văzut intrând pe uşa chiliei pe Domnul pe care-l iubea atât de mult, ea, cu toate că era sfârşită şi apăsată de o greutate mortală care o împiedica să se mişte, s-a ridicat fără ajutorul nimănui, într-atât încât părea că voia să se arunce din pat şi a fost nevoie să fie ţinută…

Spunea: O, Dumnezeul meu şi Mirele meu, a sosit ora pe care atât de mult am dorit-o. De-acum e timpul să ne vedem. E timpul ca eu să vin, a sosit clipa.

Pe la 9 seara – cu puţin înainte să moară – chipul i s-a luminat într-un fel impresionant, devenind radios; mâna care strângea Crucifixul s-a închis cu atâta putere încât nu au mai reuşit să i-l ia. A murit mişcându-şi buzele şi zâmbind ca şi cum ar fi vorbit cu Cineva care în sfârşit sosise.

Surorile tuturor mânăstirilor au povestit apoi miracolele care s-au întâmplat peste tot, în timp ce Mama lor murea.

Cele de la Alba de Torres? au povestit miracolul cel mai gingaş: exista un pomişor uscat în faţa ferestrei chiliei în care murea Tereza, un arbust care nu dăduse niciodată fructe şi nici nu înflorise vreodată; şi iată că, după acea noapte, în zori era acoperit în întregime de flori albe ca zăpada. Aceasta se petrecea în luna octombrie.

Asta pentru că dacă Tereza îl iubise pe Isus ca pe un Mire, Isus o iubise şi mai mult pe Tereza.


Sărbătoarea: 14 decembrie

În 1542, cu patru ani înainte de moartea lui Luther şi trei înainte de deschiderea Conciliului din Trento, la Fontiveros, un orăşel din Castiglia, se năştea Ioan de Yepes, care va întrupa, prin viaţa şi mesajul său, răspunsul – nu singular, dar, cu siguranţă, unul dintre cele mai profunde şi mai radicale – pe care Dumnezeu va dori să-l dea oamenilor tulburaţi ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al  XVI-lea.

Va fi numit Doctorul mistic şi ne va lăsa cea mai înaltă poezie de dragoste din literatura spaniolă.

Vorbim despre răspunsul profund deşi – citind biografia acestui sfânt şi scrierile lui – cu greu ne dăm seama că Biserica din timpul său era sfâşiată de criza protestantă şi de alte crize.

Ioan de Yepes, care mai apoi va dori să se numească al Crucii, părea să trăiască altundeva. Foarte implicat în viaţa cotidiană, mai ales în cea a săracilor  (îi place să lucreze ca muncitor împreună cu zidarii care construiesc şi repară mănăstirile micuţe în care el locuieşte); este foarte implicat în viaţa Ordinului său religios, în care va fi aproape mereu superior şi educator; foarte implicat mai ales în direcţiunea spirituală a celor care îl caută pentru a fi ajutaţi să se convertească şi  să-l iubească pe Dumnezeu din toată inima. Dar el este altundeva când este vorba despre acele probleme grave în care ne-am aştepta să-l vedem protagonist.

Ţinem să dăm încă de la început o anume cheie de lectură pentru personalitatea şi opera sa, referindu-ne la Sfânta Scriptură (referire care este mai mult decât esenţială şi preţioasă decât ar putea să pară la prima vedere).

Orice creştin ştie că Biblia conţine istoria povestirii Mântuirii. Adică: istoria iubirii fericite cu care Dumnezeu a creat omul după chipul său; istoria iubirii milostive cu care Dumnezeu s-a aplecat apoi asupra creaturii sale păcătoase restabilind cu ea o alianţă (mai întâi cu câţiva prieteni: Abraham, patriarhii, Moise, apoi cu un între popor); istoria venirii a însuşi Fiului lui Dumnezeu, ca Mire al întregii omeniri care trebuie să devină progresiv Biserica sa, născută din coasta străpunsă pe Cruce, şi destinată să se unească, din ce în ce mai mult, în mod conjugal, cu El.

Toată istoria Sfântă este de aceea învăluită într-un simbolism sponsal care este mai real decât realitatea, într-atât încât în creştinism este mai degrabă iubirea dintre bărbat şi femeie cea care devine Sacrament, adică semn eficace, sau adevărat simbol întrupat al unei iubiri şi mai mari.

Iubirea sponsală a lui Cristos pentru fiecare creatură este realitatea: orice altă iubire este doar referire, semn.

Credinţa creştină ne spune aceasta: Dumnezeu este iubire, şi cel care rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el.

Ce descoperim noi atunci în multitudinea de cărţi ale Bibliei? Descoperim istoria legăturii creaturii cu Dumnezeu. Istoria presărată cu toate ingredientele vieţii umane: naştere şi moarte, întâmplări şi nenorociri, pace şi război, suferinţă şi bucurii, vină şi ispăşire, construcţii şi ruine, succese şi eşecuri.

Totul este în Biblie, iar protagoniştii sunt oameni de toate tipurile şi de toate rangurile: regi şi profeţi, războinici şi înţelepţi, bogaţi şi săraci, sfinţi şi păcătoşi, figuri celebre şi oameni de rând.

Dar între toate cărţile Sfintei Scripturi este una deosebită, unică în felul său, pusă acolo ca o inimă, prin care se explică şi prind viaţă toate celelalte cărţi, toate  celelalte întâmplări: Cântarea Cântărilor.

Dar dacă cineva ia în mâna această carte şi o citeşte cu atenţie, ce găseşte? O poezie lungă şi extraordinară de iubire: poate să fie povestirea realistă a iubirii dintre doi tineri, poate să fie poemul simbolic al iubirii infinite a lui Yahwe pentru poporul ales, poate să fie prefigurarea Fiului lui Dumnezeu întrupat care vine pentru a ni se dărui în întregime, în trupul său euharistic.

Oricum ar fi, Cântarea Cântărilor există în Biblia noastră şi iluminează totul, atât Vechiul, cât şi Noul Testament; şi scaldă totul în lumina sa, rezolvă prin frumuseţe orice dramă.

Ceva asemănător – mult mai asemănător decât ar putea să pară la prima vedere – este ceea ce Dumnezeu i-a cerut lui Ioan al Crucii în acel moment crucial, cu adevărat unic în istoria Bisericii: i-a cerut să compună o adevărată şi nouă versiune şi prelungire a Cântării Cîntărilor. Dar, pentru a realiza această actualizare biblică, Dumnezeu l-a făcut să retrăiască acel poem într-un mod cu totul şi cu totul particular în viaţa sa, care a fost şi ea o trăire de iubire, asemănătoare, prin imitare şi participare, celei a lui Isus cel Răstignit.

Până aici am spus deja ceea ce este esenţial. Nu mai rămâne decât să povestim.

Gonzalo de Yepes, tatăl lui Ioan, este un tânăr din Toledo de origine nobilă, dedicat comerţului cu mătase, în acel timp foarte înfloritor. În timpul unei călătorii de afaceri întâlneşte o ţesătoare frumoasă şi tânără, orfană şi săracă, Caterina Alvarez, se îndrăgosteşte şi se căsătoreşte cu ea, împotriva voinţei puternice a rudelor sale bogate, care îl dezmoştenesc. Astfel, Gonzalo devine şi el foarte sărac,  încât ea trebuie să-l primească în căsuţa sa umilă şi să-l înveţe meserie.

Li se nasc trei copii: în casă domneşte o linişte şi o pace înduioşătoare, dar şi o sărăcie care îi mişcă până şi pe vecini.

Puţin după naşterea lui Ioan, tatăl se îmbolnăveşte grav şi, după doi ani de boală, îşi dă ultima suflare.

Rămasă văduvă, cu trei copii, Caterina nu are nici măcar după ce bea apă. Pe jos, cu doi micuţi, şi purtându-l încă în braţe pe Ioan, cerşind, face o călătorie de 36 de leghe spre Toledo, pentru a cere ajutor de la rudele bogate ale soţului. Nu obţine nimic. Astfel, micuţa familie îşi reia nefericită viaţa săracă mutându-se succesiv în centre locuite din ce în ce mai mari, unde poate mai uşor să primească ajutor.

Francisc, cel mai mare, a crescut şi începe să dea o mână de ajutor. Al doilea, Luis, moare din cauza lipsurilor; Ioan este trimis la un internat pentru orfani, unde poate să înceapă să studieze şi lucrează, în acelaşi timp, ca infirmier la un spital pentru bolnavii de sifilis de la Medina del Campo.

În sfârşit, micuţa familie începe să se refacă puţin şi imediat se deschide cu caritate faţă de cei mai săraci ca ei, inclusiv prin primirea în casă, până la moarte, a unui copilaş abandonat.

Povestirea noastră a trebuit să fie foarte rapidă, dar trebuie să încercăm cel puţin să simţim acea atmosferă tulburătore în care micuţul Ioan a învăţat să respire: o atmosferă impregnată de iubire şi suferinţă, de bogăţie interioară şi sărăcie exterioară: nu o iubire care depinde obositor de suferinţă şi sărăcie, ci o iubire bogată, ca cea a tatălui care a devenit sărac din iubire şi care a fost la rândul său îmbogăţit de sărăcia şi de iubirea mamei, până la a da viaţă fiilor, cărora bogăţia şi sărăcia, iubirea şi suferinţa, nu au reuşit să rupă nodul misterios care îi unea.

În copilărie şi adolescenţă, Ioan posedă deja, uman şi spiritual, bagajul, suficient pentru început, pentru o vocaţie unică la care a fost predestinat de Dumnezeu.

Când Ioan avea 21 de ani, toată experienţa de iubire, de sărăcie şi de inteligenţă cu care fusese hrănit se concretiză pentru el în vocaţia carmelitană: alegerea de a se concentra asupra lui Dumnezeu în rugăciune şi mortificaţie, şi  ochii care o privesc pe Fecioara de pe Carmel, ca pe modelul cel mai dulce şi mediatoarea maternă a tuturor harurilor.

Despre educaţia pe care a primit-o în convent, cea care va găsi cel mai bun ecou în viaţa sa, cu siguranţă este o indicaţie într-un text clasic de spiritualitate al Ordinului, care spune: Dacă vrei să te ascunzi în caritate şi să atingi jumătatea drumului tău, pentru a bea din torentul contemplaţiei…, trebuie să eviţi nu numai ceea ce este interzis, dar şi tot ceea ce te împiedică de la o iubire şi mai arzătoare.

Anii următori îl găsesc aşadar pe Ioan, devenit călugăr şi student la filosofie şi teologie la splendida Universitate din Salamanca: studiul îi fascinează inteligenţa pătrunzătoare şi argumentativă, în timp ce rugăciunea şi asceza îl desăvârşesc interior şi fizic (a ales pentru sine o celulă micuţă şi întunecoasă doar pentru că are o ferestruică care dă spre presbiteriul bisericii şi petrece astfel ore îndelungate cufundat în contemplarea tabernacolului).

Cu puţin înainte de a fi sfinţit preot, este aproape convins că vocaţia sa tinde spre o viaţă de clauzură contemplativă totală şi vrea să schimbe Ordinul. Dar tocmai atunci o întâlneşte pe Tereza de Avila. Suntem în anul 1567.

Fascinanta călugăriţă carmelitană, cu treizeci de ani mai în vârstă decât el are în spate o lungă experienţă de zbucium interior şi de căutare vocaţională, liniştită acum, de câţiva ani, de când a început să reformeze mănăstirile Carmelului feminin, imaginându-le şi creându-le pe fiecare ca pe un mic paradis pe pământ, unde se desfăşoarăcompania celor buni, adică a celor care se ajută reciproc să-l vadă pe Dumnezeu încă de pe acest pământ cu ochii limpezi ai credinţei şi cu focul iubirii reciproce, care se înalţă spre inima lui Dumnezeu însuşi. Mănăstiri care îşi asumă sarcina de a fi şi de a rămâne în inima Bisericii şi a lumii, unde se roagă, se suferă, se luptă, se iubeşte pentru toţi şi în locul tuturor.

Tereza are intenţia de a-şi extinde reforma asupra ramurii masculine a Ordinului, şi chiar consideră această iniţiativă chiar mai importantă decât prima, căci bărbaţii pot uni contemplaţia (acea situare existenţială a sinelui în iubire şi în cruce) şi misiunea (a se lăsa trimişi de Cristos acolo unde Biserica are cea mai mare nevoie de a fi ajutată şi susţinută).

Ioan acceptă să împartă idealul şi destinul ei: se întoarce la Salamanca pentru a-şi termina studiile înainte de a fi sfinţit preot şi, între timp, Tereza caută o modalitate de a avea un mic convent pentru primii carmelitani reformaţi.

Ea însăşi taie şi coase pentru Ioan al Crucii haina săracă.

Viaţa cea nouă începe la Duruelo, în mijlocul unui pâlc de case, atât de izolat în ţinut, încât Tereza, prima dată, e constrânsă să rătăcească o zi întreagă până să reuşească să-l găsească.

Au adaptat o clădire veche: corul este în mansardă, unde pot intra şi rămâne doar aplecaţi, portalul a fost transformat în capelă, două celule mici sunt în colţurile corului, atât de joase, că se atinge tavanul cu capul.O bucătărioară împărţită în două este folosită şi ca sală de mese. Peste tot pe pereţi sunt cruci de lemn şi câteva imagini din hârtie.

Părintele Ioan a înfipt în pământul mişcător din faţă o cruce mare, vizibilă de foarte departe pentru oricine se îndreaptă spre ei.

Aici, eremiţii trăiesc o austeritate incredibilă, dar totul este în final îmbrăcat într-o tinereţe profundă, care se hrăneşte cu rugăciuni multe, atât de intense, încât aproape că nici nu-şi mai dau seama că se roagă; de aici pleacă apoi să predice şi să spovedească sătenii din localităţile vecine, care sunt privaţi de orice asistenţă religioasă.

Când Tereza merge pentru prima dată să-i găsească, este emoţionată, iar micul convent i se pare – după spusele ei – mediul copilăriei, unde iubirea îmbrăţişează încă suferinţa şi sărăcia acceptate în mod liber. Este o asemenea asemănare între cele două experienţe, încât, pentru o perioadă, Ioan îşi cheamă rudele să locuiască cu ei: în timp ce fraţii sunt plecaţi să predice, mama Caterina pregăteşte mâncarea săracă a comunităţii, fratele Francisc aranjează camerele şi paturile, iar soţia sa, Anna, spală rufele.

Era în sensul propriu al cuvântului o naştere a Carmelului, imaginată şi dorită de sfânta Tereza, iar eremiţii trăiau acolo o experienţă atât de bogată şi de profundă, încât era de ajuns pentru a susţine pentru totdeauna noua viaţă.

 Nu putem să urmărim aici întreaga dezvoltare a acelei istorii trebuie să ajungem repede în inima povestirii noastre.

Este sfârşitul anului 1577 şi, de aproape cinci ani, Ioan al Crucii locuieşte la Avila. Sfânta Tereza – numită cu forţa superioara unei mănăstiri de surori carmelitane non-reformate (însăşi mănăstirea de care se rupsese) – îl cheamă pe Ioan al Crucii la sine, pentru ajutor într-o operă adevărată de reeducare spirituală.

Cei doi lucrează împreună, iar mănăstirea agitată, unde trăiesc mai mult de 130 de surori, devine, încetul cu încetul, ceea ce trebuia să fie: o casă a rugăciunii şi a carităţii. Dar mai devine – prin prezenţa celor doi mari Reformatori – locul asupra căruia se fixează  ranchiuna celor care îi considerau pe reformaţi aventurieri neliniştiţi şi neascultători.

Oricum ar fi, reprezentantul General al Ordinului, de care ascultă prea bine anumiţi sudiţi înflăcăraţi şi impulsivi, ordonă ca Ioan al Crucii să fie arestat şi închis.

Sunt timpuri în care Biserica este structurată în mod analog Regatului, iar conventele au şi ele o celulă-închisoare pentru fraţii rebeli.

Împotriva lui Ioan se înverşunează însă cu o cruzime neobişnuită. Legat şi maltratat ca un sărman Cristos, îl duc pâna la Toledo, unde un convent puternic se înalţă pe malul râului Tago. Îl închid într-o încăpere scobită în zid: e folosită câteodată şi ca latrină, iar lumina nu intră aproape deloc (are doar o crăpătură de trei degete care dă înspre o altă încăpere), astfel că doar la prânz Ioan reuşeşte să citească breviarul, singurul lucru pe care i l-au lăsat.

Va rămâne acolo aproape nouă luni: hrănit cu pâine şi apă, câteodată o sardină întreagă sau doar o jumătate, cu o singură haină care putrezeşte pe el, fără a o putea spăla vreodată. În fiecare vineri este biciuit pe spate în refectoriul mare cu atâta violenţă, încât, după ani, va avea încă cicatrici neînchise. În sfârşit, acuzele cele mai violente: îi spun că s-a reformat doar pentru că voia să comande şi pentru a fi considerat un sfânt. Păduchii îl mănâncă, febra îl slăbeşte.

Sfânta Tereza, care cunoaşte situaţia, scrie neliniştită regelui Filip al II-lea cuvinte cutremurătoare: Cei Încălţaţi (adică Carmelitanii non-reformaţi) nu par să se teamă că nu există nici dreptate, nici Dumnezeu. Sunt foarte neliniştită ştiind că acei părinţi (era şi un oarecare P. Germano) sunt în mâinile lor… aş prefera să fie la mauri, care probabil că ar avea mai multă milă”.

Dar iată că are loc minunea, revelaţia vocaţiei proprii şi foarte personale a lui Ioan al Crucii: hotărârea cu care Dumnezeu încredinţează în mâinile lui, pentru Biserica timpului său, un comentariu viu al Cântării Cântărilor.

În prăpastia profundă, în întunericul înfiorător care îl înconjoară chiar şi fizic, în miezul obscur al nopţii, din inima lui Ioan al Crucii se nasc cele mai calde şi mai luminoase poezii de iubire compuse cu material biblic, dar şi în stilul şi forma proprii timpului său.

El le compune în minte şi crează o lume nemaivăzută de imagini, simboluri, sentimente: o lume unde frumuseţea devine strigătul sufletului care îl caută pe Cristos aşa cum Mireasa îşi caută Mirele şi se realizeată acea atracţie de nerezistat a lui Dumnezeu care îşi caută în Cristos creatura sa.

Noaptea – acel adevăr teribil al carcerei care încearcă să smulgă până şi sufletul din sărmanul frate persecutat (i s-au transmis veşti false pentru a-l convinge că totul este pierdut, şi că opera lui a fost distrusă) – devine acum condiţia obligatorie pentru a merge spre lumea revelaţiei lui Dumnezeu, lăsând în urmă orice lucru care ar putea să-l distragă de la această aventură.

Este marea singurătate a tuturor lucrurilor, liniştea profundă în care se aude cum se revarsă în fântâni apa vieţii care coboară de la Dumnezeu spre noi; şi de această revărsare suntem siguri chiar dacă în jur este noapte.

În întuneric, chiar dacă este noapte, se ştie şi că cerul, şi pământul îşi potolesc cu ea setea, că transparenţa apei nu va putea niciodată fi tulburată, şi că va ajunge să sature orice creatură, chiar dacă acum este noapte.

Este jocul noapte – luminozitate – saţietate care, după Ioan al Crucii ajunge la noi prin revelarea celor două mari mistere: Trinitatea, revărsare de viaţă care acoperă totul şi Euharistia.

Este noapte: când toţi dorm, iar prizonierul îşi riscă fuga cu riscul de a se prăvăli (aşa cum va face periculos Ioan, lăsându-se să cadă de la o fereastră pe malurile stâncoase ale râului Tago); noaptea, când nimeni nu te vede, şi nici chiar tu nu vezi pe nimeni, dar în inimă arde un foc care te conduce şi te luminează mai sigur ca lumina din plină zi.

În noaptea închisorii sale, de-a lungul acelor luni teribile, Ioan şi-a început astfel călătoria în lumea biblică a Revelaţiei lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu îl transportase acolo cu harul său, făcându-l să devină protagonist.

          În acelaşi mod, sărmanul încarcerat, chemat la lumina revelaţiei, compune lungi romanţe, în care o anumită monotonie a rimelor scot la suprafaţă oboseala memoriei, constrânsă să pună împreună vers cu vers, pentru a nu le uita.

A reconstruit astfel prologul Sf. Ioan: La început a fost Cuvântul – traducându-l în dialog de iubire între Dumnezeu Tatăl şi Fiul – şi Evangheliile naşterii lui Isus.

Toată istoria este văzută ca o celebrare nupţială organizată de Tatăl, care îi dăruieşte Fiului creaţia sa, şi ca ofertă nupţială a Fiului, care îşi dăruieşte trupul pentru a o mântui şi a o da înapoi Tatălui. În inima celebrării stă Maria (şi cu aceasta se încheie romanţele): Maria, care priveşte cu uimire ceva nemaivăzut până atunci: minunatul schimb prin care Dumnezeu făcut copil plânge cu lacrimile omului, iar omul trăieşte în sine bucuria lui Dumnezeu.

Dar, mai presus de toate, Ioan compune strofele acelei celebre Cântări spirituale, pe care nici el însuşi nu se teme să o compare cu Cântarea lui Solomon, mărturisind că l-a scris sub influenţa Duhului Sfânt, până acolo încât nici el însuşi nu mai poate să dea o interpretare potrivită, într-atât versurile abundă de inteligenţă mistică.

Ioan a devenit – după cum el însuşi o admite – una dintre acele persoane care din abundenţa Duhului fac cunoscute secrete misterioase.

La nivel psihologic este deja dificil de explicat cum poate un om din închisoare, cu forţele extenuate, cu viaţa redusă la extrem, să elaboreze o poezie atât de pură, clară, arzătoare, vitală, bogată în imagini, în culori, în sunete, amintiri, dorinţe, pasiuni şi nerăbdare.

Iată doar câteva versuri:

Toate-acestea n-au habar / Decât de mii de haruri să-mi vorbească / Toate-mi pun pe rană jar / Şi stă viaţa-mi s-o răpească / un nu-ştiu-ce ce prind să-l şuşotească.”

O, fântână cristalină, / de-ar fi-n a ta oglindă argintată / să-şi răsfrâng-a lor lumină / jinduiţii ochi deodată / cum mie-n chip lăuntric mi se-arată.

Iubitul meu – coline / şi solitare văi împădurite, / ostroave-n zări senine, / izvoare şopotite, / suflare dulce de-adieri vrăjite

 şi noapte ce se-mbie / în linişti de-aurore suitoare, / tăcută melodie, / pustie cântătoare, / răgaz plăcut al cinei iubitoare.

Iar pe verzile câmpii / de n-oi mai fi cu nici un chip găsită / că-s pierdută, veţi gândi, / căci, umblând îndrăgostită, / m-am risipit spre-a fi agonisită.

Este cântul inimii îndrăgostite care continuă cu adevărat şi actualizează – în formă neo-testamentară şi eclezială –Cântarea Cântărilor, tot aşa cum reîmprospătează mulţimea de comentarii pe care Părinţii Bisericii le-au dedicat acestei cărţi splendide şi misterioase.

Când, după nouă luni, după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, noaptea, reuşi să fugă din închisoare, riscând să se sfărâme de ţărmurile stâncoase ale râului Tago, Ioan s-a refugiat în mănăstirea carmelitanelor de la Toledo (să ne amintim că, prin mănăstirile contemplative, Biserica îşi păstrează imaginea vie, în adoraţie, a calităţii ei de Mireasă a lui Cristos), apoi în cea de la Beas.

Când ajunse în parloarul lor, călugăriţele îl priveau consternate.

Era – spuneau ele – ca un mort, numai piele şi os, şi atât de sfârşit, că aproape nici nu mai putea vorbi, îngrozitor de slab şi de o culoare cadaverică. A rămas câteva zile închis în sine, vorbind atât de puţin, că ne mira.

Pentru a-l alina şi pentru a umple acea tăcere, superioara (căreia, mai târziu, Ioan îi va dedica comentariul laCântarea spirituală), ceru la două novice să-i cânte câteva strofe spirituale.

Era un cântec melancolic, scris de un eremit. Cuvintele spuneau: Cine nu are experienţa durerii / în această vale plină de dureri / nu a savurat niciodată nimic bun / nici nu a gustat iubirea / căci durerea este haina îndrăgostiţilor.

Şi iată ce se întâmplă, după cum povestesc două călugăriţe tinere: Durerea sa era atât de mare, încât au început să-i curgă  din ochi lacrimi multe, care alunecau pe obraji… Cu o mână s-a prins de grilaj, în timp ce cu cealaltă făcea semn să fie întrerupt cântecul.

Dar ceea ce le-a răscolit a fost motivul pentru care plângea Ioan. Le-a spus că era îndurerat să vadă că Dumnezeu îi trimitea prea puţină suferinţă, pentru ca el să poată gusta cu adevărat iubirea lui Dumnezeu.

Mulţi ani mai târziu, când aceeaşi superioară îi amintea de timpul petrecut în închisoare, Ioan, clătinând dulce capul, îi spunea: Ana, fiica mea, unul singur dintre harurile pe care Dumnezeu mi le-a dat în acel loc nu poate fi plătit nici măcar cu o mică închisoare („carcelilla”), fie ea şi de ani îndelungaţi.

Acest diminutiv spune cum micimea sufocantă a carcerei s-a transformat, în conştiinţa şi amintirile sale, într-o experienţă atât de mică, în comparaţie cu măreţia miracolului care avusese loc!

Nu putem urmări aici toate evenimentele care şi-au pus amprenta asupra vieţii lui Ioan.

După carcera de la Toledo i-au mai rămas doar paisprezece ani de viaţă, iar el i-a petrecut în întregime ca superior în mai multe mănăstirii, iubit şi respectat de toţi, deşi a rămas aproape întotdeauna în umbră; era căutat mai ales de cei care îi cereau să îi conducă pe drumul spre Dumnezeu.

Sufletul îndrăgostit – scrie Ioan – este un suflet dulce, blând, umil şi răbdător.

Este întâlnirea misterioasă dintre Nimic şi Totul. Dar ceea ce nu a fost destul înţeles şi subliniat – în experienţa şi opera acestui sfânt – este faptul că nu este vorba despre un sistem al său, ci de o experienţă originală, personală, a misterului pascal: aceea a Calvarului (carcera) din care a înviat Cuvântul ca poezie inspirată, dătătoare de viaţă, ca şi cuvânt înviat.

Ioan îi va învăţa pe toţi că a muri poate să însemne şi a trăi, în timp ce, câteodată, numim viaţă ceea ce este doar moarte.

Ioan al Crucii este celebru pentru că a reuşit să unească două culmi aparent contradictorii: culmea frumuseţii din textele sale poetice şi culmea durităţii ascetice din textele cu care el a comentat aceeaşi poezie. Dar acest fapt este de înţeles şi corect interpretabil doar dacă ne gândim că cele două realităţi au fost unite mai întâi în experienţa copilăriei, apoi în plinătatea maturităţii sale.

Între timp, Ioan continuă să atragă în jurul său suflete pe care le face să guste şi să trăiască propria sa experienţă, aceea care aparţine în mod constitutiv Bisericii – Mireasă a lui Cristos.

Mănăstirile fondate de Tereza – şi care trăiesc conform spiritului şi stilului ei – tind în mod natural să primească şi să dorească îndrumarea lui Ioan al Crucii. Şi chiar pentru ele acceptă el să facă cunoscută, ca să spunem aşa, experienţa extraordinară şi ciudată din care se naşte îndrumarea sa spirituală.

Au fost astfel compuse cele mai cunoscute tratate ascetice.

În timp ce încă comenta poezia luminoasă a Cântării, a scris, în mod paradoxal, în libertate, o nouă poezie care evocă din nou experienţa teribilă şi fascinantă a Nopţii în care apare riscul fugii în căutarea Iubirii.

Şi acest nou text poetic este comentat, oarecum simultan cu primul, în două opere celebre: Ascensiunea pe Muntele Carmel şi Noaptea întunecată, care formează împreună o operă unică, în doi timpi.

Comentariile sunt concepute în aşa mod încât, chiar de început sunt împletite între ele şi este imposibil atât să fie separate.

Schematizează ideile cu rigoare, nereuşind însă niciodată să fie exhaustiv şi clar întru totul.

Explică în sensul originar al cuvântului, căutând să explice distincţii, posibilităţi, străbătând toate căile gândurilor şi sfârşind prin a se pierde: explicând câteodată prea mult şi cu prea multe digresiuni, alteori prea puţin.

Comentează poezia prin proză, dându-şi seama că proza, prin firul său logic, îl constrânge să schimbe ordinea în care a curs prima dată poezia.

Rescrie de mai multe ori comentariile, fără a fi însă niciodată mulţumit de ele, şi sfârşind totuşi prin a le întrerupe brusc.

Chiar şi în ultimul mare tratat, cel despre poezia Văpaia vie a Iubirii – şi acesta redactat de două ori – la o primă redactare se închide brusc, în timp ce Ioan încearcă să comenteze acel verset splendid în care sufletul spune Duhului Sfânt: Cât de dulce mă faci să mă îndrăgostesc! Şi se închide destul de dur astfel: Duhul Sfânt umple sufletul de bunătate şi de mărire, făcându-l să se îndrăgostească de el, cufundându-l în profunzimea lui Dumnezeu mai mult decât s-ar putea spune sau simţi. De aceea mă opresc aici. În a doua redactare, Ioan va îndulci şi va corecta: … făcându-l să se îndrăgostească de el mai mult decât s-ar putea spune sau simţi, cufundându-l în profunzimea lui Dumnezeu, căruia să-i fie laudă şi mărire. Amin.

Dar în timpul acelor zile extrem de dureroase, nimeni nu a auzit de la Ioan un cuvânt de critică sau de autoapărare. O singură dată l-au auzit murmurând versetul unui psalm care spune: Fiii mamei mele s-au ridicat împotriva mea.

Privat de orice funcţie, trăieşte în linişte viaţa de zi cu zi, lucrând cu bucurie şi umilinţă, ca întotdeauna.

Într-o scrisoare din acea perioadă spune: Săptămâna aceasta am fost să culegem năutul. O să-l batem peste câteva zile. Este plăcut să iei în mână aceste creaturi moarte, mai mult decât să fii manipulat de cele vii. (Scrisoarea 26).

Sunt singurele gânduri pe care şi le permite despre teribila nedreptate căreia i-a căzut victimă: îl calomniază în modul cel mai infam, terorizând călugăriţele atunci când îl acuză de comportament imoral.

Nu este însă vorba despre o apatie filosofică, sau despre o retragere nedemnă: el suferă nespus, dar nu acuză pe nimeni, nici nu se apără.

Între timp, de câţiva ani, Ioan are în faţă ultima sa operă, Văpaia vie a Iubirii, căreia îi va da mai apoi nişte retuşuri, chiar în ultimele luni de viaţă.

Iubirea care îl leagă pe Dumnezeu de creatură şi pe creatură de Dumnezeu nu mai este un drum, nici o căutare neliniştită, ci o posesie totală şi arzătoare: este acelaşi Duh Sfânt care se uneşte cu sufletul şi arde în el până când din amândoi nu se va mai putea distinge decât o flacără unică.

Nu este deloc o stare de inactivitate, ci o sărbătoare a Duhului Sfânt celebrată în centrul cel mai profund al sufletului, care este copleşit de cea mai mare bucurie posibilă, de vibrare, fervoare, splendoare, glorificare.

Este îmbrăţişarea de iubire cea mai intensă care poate fi posibilă pe acest pământ şi care concentrează în sine întreaga realitate: Dumnezeu se trezeşte – dacă se poate spune aşa – în suflet, iar întreaga creaţie se trezeşte în el: doar un văl foarte subţire mai desparte creatura de viaţa veşnică, un văl care este pe cale să se rupă.

Va rămâne pentru noi un mister – cum este cu exactitate această unitate a misterului pascal – cum a fost posibilă această coincidenţă în inima lui Ioan, între experienţa mistică cea mai înaltă şi mai plină de bucurie şi cea mai umilitoare experienţă pământească de trădare, de infamie, de suferinţă interioară şi fizică.

La 49 de ani Ioan se îmbolnăveşte grav.

Răul se extinde, iar rănile îi atacă trupul. Medicului, care trebuie să-l îngrijească mereu, curăţându-i osul viu, i se pare imposibil să poată fi suportată atâta suferinţă cu atâta pace.

Ioan resimte în întregime durerea: fiinţa atât de unită cu Dumnezeu, transformată în iubire, nu poate şi nu trebuie să facă altceva decât să-l imite în mod real pe Cristos cel Răstignit.

Între timp, moartea se apropie. Este vineri, 13 decembrie 1591. Ioan este convins că va muri sâmbătă în zori, zi dedicată Fecioarei Maria de pe Muntele Carmel.

Cu o seară înainte se împacă cu Superiorul său: cu o sinceritate care pentru noi este dificil chiar şi să ne-o imaginăm, l-a chemat şi i-a spus: Părinte, haina Fecioarei pe care am purtat-o şi pe care am folosit-o – dat fiind că sunt sărac şi cerşetor şi nu am cu ce să fiu îngropat – din iubire pentru Dumnezeu o rog pe Sfinţia Voastră să mi-o dea din caritate.

Superiorul, zguduit, îl binecuvântează şi iese din celulă.  A fost văzut apoi plângând, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un somn letargic şi mortal.

Târziu după-amiază i s-a adus Euharistia şi cu cuvinte dulci, înainte de a fi dusă înapoi Ostia Sfântă, spune:Doamne, de acum nu te voi mai vedea cu ochii trupului.

Noaptea se apropie, iar Ioan este sigur că va cânta matutinum în cer.

Încep rugăciunile pentru cei aflaţi în agonie. Ioan le întrerupe. Spune: Nu am nevoie de asta, părinte, citiţi-mi ceva din Cântarea Cântărilor.

Şi, în timp ce versetele de iubire răsună în celula muribundului, Ioan pare încântat şi suspină: Ce perle preţioase!

La miezul nopţii sună clopote pentru matutinum şi, îndată ce le aude, muribundul exclamă cu bucurie: Mărire lui Dumnezeu, voi merge să le cânt în cer! Privi apoi fix la cei prezenţi, ca pentru a-i saluta, sărută crucifixul şi spuse în latină: Doamne, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul.