Caritate în mișcare

by @d_min

Scrisoare deschisă

Dragi prieteni:

vă scriem de la mănăstirea noastră din Snagov:  Pr. Antonio, Marco, Mihai şi Tarcisio, cuprinși în aceste zile de o mare preocupare comună.

Era 24 februarie și, în ciuda speranțelor certe sau naive, Ucraina a fost invadată. Eram confuzi și, din păcate, atenți la desfășurarea evenimentelor senzaționale: avioane, tancuri, soldați, rachete și bombe, distrugeri.

În scurt timp însă, imaginile au arătat rânduri și rânduri de mașini pe drumuri și de oameni care fugeau pe jos. Până atunci nu ne gândiserăm la oamenii care se refugiau.

Atunci ne am întrebat: ce putem face?

Suntem o țară de graniță și deja au apărut refugiați. Avem o mănăstire mare și bine echipată: e necesar să ne mișcăm, nu mai putem doar să ne rugăm, așa cum făcuserăm deja în liturghiile noastre pentru pace. Era momentul să acționăm.

Ca și noi, au acționat și prietenii noștri din Mișcarea Eclezială Carmelitană: ei au trei case cu șase apartamente.

Multe persoane se oferă: pentru curățenie, pentru gătit, traducători, cu mașini etc. O umanitate frumoasă, un fior de speranță și de solidaritate.

Primim aprobarea de la Superiorul nostru și demarăm acțiunea noastră: era 25 februarie.

Primii sosiți la noi sunt studenții străini care au urmat universitățile ucrainene: trebuie să se întoarcă în țările lor de origine (Maroc, Egipt, Kazahstan…).

Apoi sunt mame ucrainene, sau de alte naționalități, care au fugit cu copiii. Au nevoie de  primire, de o pauză în siguranță, de o masă caldă, să se spele și, mai presus de toate, să doarmă („Mulțumesc! E prima noapte în care dorm după cinci zile!”). Și asta o oferim, plus câteva cuvinte, puține, pentru că noi am studiat latină și greacă, puțină franceză, câteva cuvinte de engleză: Welcome, Good bye. Totuși, la urma urmei, ne înțelegem: oaza de liniște pe care o oferim și satisfacția lor recunoscătoare că au găsit-o vorbesc clar în locul tuturor.

Apoi, e multă muncă: telefoane pentru a coordona, mașini care duc la gară sau la aeroport, ceasuri deșteptătoare care sună noaptea să iei pe cineva, sau să aduci pe altcineva, bucătărese care gătesc, curățenia care trebuie mereu păstrată, medicamente, spălătorie, ambasade.

Ospitalitatea noastră este rapidă, scurtă; deocamdată toți au o destinație clară.

Din Italia ni se cer noutăți și fotografii: doresc să știe și să vadă cum este aici,  cum se simt refugiații; vor să vadă, poate, un zâmbet de speranță sau de recunoștință. Dar fețele sunt îngândurate, îngrijorate, uneori puțin pierdute.

Cum să le facem o poză? Nu avem inima să o facem. Din respect. Din modestie. Și-au întrerupt studiile, și-au compromis viitorul (tinerii), și-au părăsit soțul, tatăl, casa, prietenii, locul de muncă și nu știu pentru cât timp, și dacă se vor mai întoarce vreodată, și dacă, revenind, se vor întâlni din nou cu ai lor lăsați în grabă acolo.  

E mult.

Ca la orice om, inima lor dorea totul, în schimb, au pierdut multe. Noi, primirea noastră, locul acesta sunt ceva pentru ei, ca să le mai dea speranță.

În Dumnezeu și, de asemenea, chiar puțin, și în oameni.

Snagov, Ciofliceni, 3 martie 2022

Frații Carmelitani

@d_min

Recommended Posts

Liturghia acasă

iunie 06, 2020

Carantină și întâlnire

mai 19, 2020

Un Paște rănit

mai 15, 2020