1.  Noi, „Fraţii Desculţi ai Ordinului Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel”, aparţinem unei familii religioase, care, îmbogăţită cu o carismă proprie, împlineşte în poporul lui Dumnezeu o îndatorire particulară în Trupul mistic al lui Cristos.

Suntem adunaţi de vocaţiile personale în această familie, care, fiind ca o expresie, să spunem aşa, reînnoită a Ordinului Antic, leagă fidelitatea, faţă de spiritul şi de tradiţia Carmelului, cu voinţa unei neîncetate reînnoiri. Sf. Tereza*** ne-a lăsat aceste două date vocaţionale ca moştenire a sa.

Recunoscători acestora, ascultând docil chemarea lui Dumnezeu, ne legăm de spiritul autentic şi de viaţa Predecesorilor noştri şi exprimăm continuitate şi comuniune cu familia lor. De aceea considerăm „gestul sfinţilor noştri Părinţi care ne-au precedat” nu doar ca evenimente ale trecutului, dar şi ca o realitate încă vie în Biserică şi le contemplăm ca plan iniţial şi pregătire prevăzătoare a modului nostru de viaţă.

2. Originile, denumirea de „Fraţi ai Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel”, anticile şi sigurele tradiţii spirituale demonstrează caracterul marian şi biblic al vocaţiei noastre.

Alegând-o pe Sfânta Fecioară Maria ca Mamă şi Patroană, considerăm viaţa ei interioară şi împărtăşirea ei cu misterul lui Cristos ca un model minunat al consacrării noastre religioase.

Printre marii oameni biblici îl venerăm în mod deosebit pe profetul Ilie, care îl contemplă pe Dumnezeul cel viu şi arde de zel pentru gloria sa, în calitate de inspirator al Carmelului; şi carisma sa profetică o considerăm ca o expresie tipică vocaţiei noastre de ascultare şi transmitere a Cuvântului lui Dumnezeu.

3. Prima formulare a acestei „formule de viaţă” o găsim în Regula dată de Sfântul Albert de Ierusalim, ale cărui prescripţii principale sunt:

a) a trăi în urmarea lui Isus Cristos şi a-i sluji Lui cu inima curată şi buna conştiinţă, numai de la El aşteptând mântuirea; a asculta de superior în spirit de credinţă, privind mai mult la Cristos decât la superiorul însuşi;

b) a medita continuu „legea Domnului”, cultivând „lectio divina”, fortificând inima cu gânduri sfinte, astfel încât Cuvântul lui Dumnezeu să abunde şi să rămână pe buzele noastre şi în inimile noastre, şi totul să se împlinească în cuvântul Domnului.

c) a celebra în fiecare zi Sfânta Liturghie în mod comunitar;

d) a te îmbrăca cu armura divină, cultivând mereu cu o intensitate mai mare credinţa, speranţa şi dragostea; a urma exemplul Apostolului în asceză evanghelică şi în exerciţiul generos al muncii;

e) a instaura comuniunea de viaţă cu grijă fraternă pentru binele Ordinului şi sănătatea spirituală a sufletului, iubirea corectării reciproce, comunicarea binelui, sub îndrumarea superiorului ales să-i slujească pe fraţi;

f) a cultiva înainte de toate rugăciunea continuă în singurătate, tăcerea şi spiritul de vigilenţă evanghelică;

g) a folosi în toate lucrurile, în special în cele neobligatorii, discreţia, care e moderatoarea virtuţii.

4. Acest mod de viaţă, practicat la început în formă eremitică, a fost mai apoi în mod solemn acceptat şi aprobat de Biserică, care, în timp ce hotăra titlul şi statutul Ordinului Mendicant, îl accepta oficial la îndeplinirea ministerului apostolic, recomandând împreună fidelitate faţă de spiritul primitiv.

5. Naşterea familiei noastre în interiorul Carmelului şi vocaţia sa, în sensul mai profund, sunt strâns legate de viaţa spirituală a Sfintei Tereza şi de carisma ei, mai ales de acele haruri mistice de care a fost condusă la gândul de a reforma Carmelul, astfel încât el să fie pe deplin orientat rugăciunii şi contemplării realităţilor divine, aderent Evangheliei şi regulii „primitive”, compusă din câteva elemente alese „după modelul micii turme evanghelice” şi bazat pe „reculegere, rugăciune şi sărăcie severă”.

6. Succesive experienţe mistice îmbogăţesc această întreprindere şi îi dau un sens mai plin: Sfânta Mamă pătrunde mistic şi simte profund viaţa şi suferinţele Bisericii, noua ruptură a unităţii şi înainte de toate profanările Euharistiei şi Preoţiei. Contemplând aceste realităţi triste, a dat noii sale familii carmelitane o intenţie apostolică astfel încât rugăciunea, reculegerea şi toată viaţa primului grup de călugăriţe trebuie să fi avut ca scop slujirea Bisericii.

7. Cu avansarea experienţei ecleziale a sfintei Mame se precizează, în sfârşit, plinătatea vocaţiei Carmelului reformat. Iluminată particular de astfel de experienţe, Sfânta îşi îndreaptă sufletul spre popoarele neevanghelizate încă şi este împinsă să vadă câmpul imens al misiunilor. Astfel, înainte de toate spiritul apostolic al Sfintei Tereza îşi atinge manifestarea sa deplină; şi de aici, nu numai că-şi propune să răspândească primul său grup de Carmelitane, dar şi să-i asocieze la opera sa pe fraţii uniţi în acelaşi spirit.

8. Sfânta Mamă, reînnoind familia fraţilor, îşi propune să se îngrijească de păstrarea şi promovarea vocaţiei călugăriţelor prin intermediul oamenilor părtaşi la acelaşi spirit, şi de a sluji prin ei Biserica, fie cu rugăciunea, fie cu activitatea apostolică.

9. În toate acestea, totuşi, Sfânta Mamă a vrut să păstreze cu fidelitate spiritul Carmelului: a dat suflu nou cultului filial către Sf. Fecioară Maria de pe Munetele Carmel; a vrut ca şi comuniunea practicată de ea cu exemple biblice – profeţii şi marii Părinţi ai Carmelului – să fie patrimoniul spiritual al familiei sale; a primit Regula în spiritul său original şi şi-a propus-o sieşi şi familiei sale, îmbogăţită cu noi intenţii apostolice.

10. A vrut ca toate aceste realităţi să fie marcate de un stil de viaţă propriu ei, favorizând virtuţile sociale şi toate valorile umane; făcând să crească viaţa fraternă trăită cu seninătate veselă în spirit sincer de familie; insuflând demnitatea persoanei şi nobleţea sufletului; lăudând şi promovând formarea tinerilor consacraţi, studierea „literaturii” şi cultura; poruncind mortificarea şi practicile ascetice ale comunităţii în funcţie de o elevată viaţă teologală şi de ministerul apostolic; având grijă de comuniunea între diferitele case şi de o prietenie evanghelică între persoane.

11. Pentru a realiza acest ideal, providenţa Divină l-a apropiat pe Sf. Ioan al Crucii de Sf. Tereza. Îndată ce Sfânta l-a cunoscut atât de însufleţit de înseşi dorinţele ei şi pregătit de Spiritul Divin, l-a cucerit pentru carisma ei, arătându-i proiectul de reînnoire spirituală, din interior, a Ordinului Fecioarei Maria. Imediat l-a iniţiat în stilul de viaţă, instaurat de ea printre călugăriţe, stil pe care Sf. Ioan l-a introdus la Duruelo în mod deplin conform criteriilor şi spiritului Sfintei Tereza.

Mai apoi, ajuns director spiritual al aceleiaşi Sfinte Mame, a fost socotit de ea, „părintele sufletului său”; la rândul său, Sfântul a recunoscut-o ca restauratoarea Carmelului reînnoit, atribuindu-i bineînţeles carisma dată fondatorilor de către Dumnezeu.

Amândoi, deci, ducând la o nouă formă de viaţă tot Ordinul Carmelului – masculin şi feminin – „au pus aproape temelii noi Ordinului”.

12. Dumnezeu, deci, a dispus viaţa şi experienţa spirituală a Sfintei Mame, astfel încât ea să ne fie maestră şi model uimitor de viaţă carmelitană. Trebuie, printre altele, să privim la Sf. Ioan al Crucii ca la imaginea vie a carmelitanului autentic. El poate să ne repete foarte bine cuvântul Apostolului: „Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos” (1 Cor 4,16; 11,1); de fapt, vocaţia Carmelului reformat străluceşte în viaţa sa, în activitatea şi doctrina sa.

13. Nivelul nostru de viaţă, aşadar, străluceşte cu claritate vie în cei doi Sfinţi ai noştri şi găseşte o formulare expresivă în scrierile lor. Aşadar, carismele, cu care sunt împodobiţi şi forma de viaţă spirituală propusă de ei – chiar şi în ceea ce priveşte cea mai profundă familiaritate cu Dumnezeu şi experienţa divinului – trebuie să fie considerate nu numai bunuri personale ale lor, dar şi patrimoniul propriu al Ordinului şi plinătatea vocaţiei Ordinului nostru.

14. Domnul, în milostivirea sa, a dăruit acest har  membrilor întregului Ordin, pentru ca această carismă carmelitană să fie înţeleasă din ce în ce mai profund, să dea roade şi să se răspândească în măsura darurilor Duhului date religioşilor noştri.

15. Iată elementele mai importante ale vieţii practicate de noi care rezultă din studiul, făcut cu grijă, originilor vocaţiei noastre şi din carisma tereziană:

a) îmbrăţişăm viaţa religioasă „în urmarea lui Isus Cristos”, sub protecţia Sfintei Fecioare, în imitarea şi în unirea cu Ea, a cărei viaţă ne stă în faţă ca model de configuraţie lui Cristos;

b) vocaţia noastră este la origine un har divin, care ne uneşte cu fraţii în comuniune de viaţă şi ne împinge la comuniunea tainică cu Dumnezeu într-o existenţă în care contemplarea şi zelul apostolic se bazează reciproc pe slujirea Bisericii;

c) suntem chemaţi la rugăciunea care, prin intermediul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu şi a Liturgiei, ne conduce la dialog amical cu Dumnezeu, nu numai în rugăciune, dar şi în viaţă; ne propunem să hrănim această viaţă de rugăciune cu credinţă, speranţă, şi înainte de toate cu iubire divină, astfel încât cu sufletul curat să putem atinge o viaţă mai înaltă şi profundă în Cristos şi să ne pregătim pentru darurile tot mai abundente ale lui Duhului Sfânt. Astfel participăm la carisma tereziană şi în acelaşi timp continuăm inspiraţia originală a Carmelului, total pătrunşi de prezenţa misterioasă a Dumnezeului celui viu;

d) corespunde tipului carismei noastre a anima cu intenţie apostolică toată viaţa noastră de rugăciune şi de consacrare şi a munci în multiple forme pentru binele Bisericii şi al oamenilor, astfel încât într-adevăr „acţiunea apostolică să izvorască din unirea intimă cu Cristos”; e propriu nouă, deci, a ţine la acea formă de apostolat care izvorăşte din plinătatea „stării de unire cu Dumnezeu”;

e) căutăm să oferim slujirea noastră dublă, de contemplare şi de activitate apostolică, reuniţi în comunitate fraternă. În acest mod realizăm idealul Sfintei Tereza, care voia să fondeze o familie mică pentru a imita micul „colegiu al lui Cristos”; şi în acelaşi timp, trăind în comuniune de viaţă în legământul iubirii, dăm mărturie despre unitatea Bisericii;

f) ne străduim să practicăm modul nostru de viaţă, susţinându-l, după Regula şi doctrina Sfinţilor noştri Fondatori, cu abnegare evanghelică.

16. Această normă de viaţă, recunoscută şi practicată de Ordin, a fost confirmată de mai multe ori de Biserică, care ne îndeamnă continuu să o urmăm cu fidelitate. Admisă aşa de Biserică, familia noastră a fost declarată  „Ordin clerical” şi „de drept pontifical”: de aceea este supusă direct Înaltului Pontif – chiar prin drept exempţie – pentru a prevedea mai bine slujirea Bisericii în toată lumea şi a se îngriji mai bine de viaţa şi creşterea Ordinului.

17. Duhul Sfânt a binevoit să facă în mod continuu fecundă această familie – autentificată şi confirmată deja de Biserică – fie făcând să apară în ea bărbaţi şi femei de distinsă sfinţenie, ajunşi maeştri de viaţă spirituală, fie făcând să ia naştere din trunchiul său numeroase familii religioase părtaşe la aceeaşi misiune a sa, care lucrează în via Domnului şi cu care suntem în comuniune de vocaţie şi de spirit.

18. Sfinţii Fondatori au lucrat de la început cu maximă sârguinţă pentru ca carisma înţeleasă de ei să fie explicată mereu mai clar într-o formă de viaţă şi consolidată de legi.

Pentru acelaşi motiv luăm şi noi ca normă supremă de viaţă urmarea lui Cristos, ca şi cum este învăţată de Evanghelie şi practicăm Regula Sfântului Albert de Ierusalim confirmată de Inocenţiu IV, conform constituţiilor prezente.

19. Fideli lui Dumnezeu care ne cheamă să ne conformăm pe deplin viaţa noastră sfaturilor evanghelice, călăuziţi de Duhul Sfânt, ne propunem să-l urmăm pe Cristos mai îndeaproape prin voturile publice de castitate, sărăcie şi ascultare, pentru a ne dărui mintea şi inima numai lui Dumnezeu iubit în cel mai înalt grad şi pentru a ne angaja în mod total slujirii sale. Astfel, prin intermediul Bisericii, consacraţi lui Dumnezeu, suntem trimişi de El însuşi pentru mântuirea lumii, aşa cum Cristos „a fost consacrat şi trimis de Tatăl” (In 10,36).

20. Iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf Rom 5,5), care ne-a fost dat la Botez, făcându-ne asemenea lui Cristos, însufleţeşte şi conduce aceeaşi practicare a sfaturilor evanghelice; ne pregăteşte la comuniunea intimă cu Dumnezeu; ne leagă în mod special de Biserică şi de misterul său; ne dă capacitatea de a iubi aşa cum Cristos ne-a iubit pe noi până la a-şi da viaţa pentru noi (cf Ef 5,2).

21. Acest ideal de viaţă consacrată cere cu insistenţă plinătatea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Este iubirea care, depăşind „limitele legii”, ne conduce la experienţa radicală a abnegării evanghelice, mijloc şi dovadă a iubirii înseşi. Astfel, suntem constituiţi în Biserică ca un semn al celei mai profunde exigenţe ale Evangheliei cu o funcţie profetică în lume.

22. Prin votul de castitate promitem abstinenţă perfectă în celibat pentru Împărăţia cerurilor (Mt 19,12; 1 Cor 7, 32-34); şi astfel, sfinţi pe deplin cu trupul şi spiritul, ne dedicăm slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, îl reprezentăm pe Cristos feciorelnic, pe deplin dăruit slujirii Tatălui şi fraţilor.

Castitatea consacrată este pe de o parte, în mod excelent şi în formă radicală, semn al misterului unirii Trupului mistic cu Cristos Capul şi ne face părtaşi şi pe noi la aceasta; pe de altă parte prevesteşte Împărăţia viitoare; ba mai mult face mai uşoară libertatea unei inimi neîmpărţite, pentru care ne dăruim viaţa slujirii lui Dumnezeu şi fraţilor.

23. Castitatea, pe care noi o cultivăm aşa cum se cuvine imitatorilor Fecioarei Maria, să exprime consacrarea noastră lui Dumnezeu; să caute iubirea şi slujirea persoanei lui Cristos; să fie în cinstea fidelităţii Bisericii, mireasa lui Cristos;  să ne pregătească  la unirea tainică cu Dumnezeu; să fie mărturie veselă a iubirii divine, să promoveze  şi să arate fecunditatea.

24. Deoarece  castitatea  este un preţios dar divin încredinţat fragilităţii umane, să încercăm să o practicăm  în mod fidel cu inima senină, încredinţând înainte de toate  forţei lui Dumnezeu şi trăind un raport de prietenie cu Isus Cristos şi cu Fecioara Maria; cu această fidelitate vom atinge şi maturitatea afectivă. Recunoscând, totuşi, condiţia noastră pământească, să lăsăm orice presupunere şi să încercăm să avem grijă de darul lui Dumnezeu cu umilinţă şi rugăciune, cu mortificarea simţurilor şi păstrarea inimii fără a neglija mijloacele naturale care favorizează sănătatea mintală şi fizică şi ajută la echilibrul psihic. Viaţa de comuniune realizată în bucuria afecţiunii fraterne şi în slujirea aproapelui este cea care păstrează  în mod eficace toate acestea.

25. Pentru a-l urma mai îndeaproape pe Cristos sărac, pe deplin abandonat Providenţei Tatălui, îmbrăţişăm prin acest vot sfatul evanghelic al sărăciei care comportă, împreună cu o viaţă efectiv şi afectiv săracă, activă, sobră şi detaşată de bunurile pământeşti, chiar dependenţa de superiori în folosirea şi în dispunerea de bunuri.

26. Cu profesiunea temporară religioşii noştri îşi păstrează proprietatea de bunuri şi capacitatea de achiziţionare a celor noi. În timpul care precede prima profesiune, să lase administrarea bunurilor la cine preferă şi în mod liber dispun de uzul lor şi de uzufructul lor. Dar înainte de profesiunea solemnă trebuie să renunţe la bunurile lor cu valoare intrată în vigoare din ziua profesiunii înseşi, şi în forma validă, pe cât e posibil, şi după dreptul civil.

27. Cu profesiunea solemnă ne privăm şi de dreptul de proprietate şi de capacitatea de a achiziţiona alte bunuri şi de a poseda. Prin urmare, este făcut în mod invalid orice act contrar votului de sărăcie. Comunitatea, apoi, să se întreţină cu ceea ce îi va oferi Providenţa, înainte de toate, prin munca tuturor fraţilor.

În caz de necesitate, Consiliul provincial va putea îngădui conventelor noastre să aibă moderate venituri fixe.

28. Tot ceea ce achiziţionează un religios prin propria activitate sau în consideraţia Institutului, achiziţionează pentru Ordin. Tot ceea ce primeşte sub formă de pensie, de subvenţie, de asigurare, va reveni în mod egal Ordinului, conform prescripţiei Normelor aplicative. Acelaşi lucru să se spună despre toate bunurile care, din orice titlu, să-i provină religiosului cu voturi solemne.

29. Sărăcia ne impune un stil particular de viaţă în care cu bucurie îl imităm pe Cristos cu disponibilitatea persoanei noastre, cu umilinţă şi sobrietate în folosirea bunurilor, grija continuă a muncii, modestia caselor noastre, apropierea de săraci şi angajarea pentru promovarea lor. În acest mod dăm o validă mărturie personală şi colectivă a sărăciei evanghelice. Şi, în timp ce ne sforţăm să fim adevăraţi discipoli, nu ai lumii, ci ai Evangheliei, dobândim şi experimentăm mereu mai mult libertatea fiilor lui Dumnezeu şi demnitatea umană.

30. Fiilor Sfintei Tereza se potriveşte acea sărăcie care înalţă sufletul liber la dorinţe cereşti şi păstrează convieţuirea fraternă şi chiar tonul exterior de viaţă în simplitate umilă, alimentând fervoarea abnegării cu practica nudităţii spirituale propuse de Sf. Părinte Ioan al Crucii: nuditate care este în acelaşi timp exerciţiu şi semn al fericitei speranţe. Astfel, vom fi număraţi cu Maria printre acei „săraci ai Domnului” care aşteaptă totul numai de la Dumnezeu şi slujesc foarte  mult pe fraţi.

31. În ascultarea a ceea ce prescrie Regula, reflectăm serios asupra legii şi obligaţiei muncii apostolice, intelectuale şi manuale, ca expresie de sărăcie şi de slujire fraternă, procurându-ne cu osteneala noastră, dar fără vreo anxietate, necesarul pentru viaţă. Astfel, perfecţionând lumea, transformăm lumea mondenă şi societatea, dăm mărturie despre prezenţa maternă a Bisericii preocupată de săraci, ne asociem la opera de mântuire a lui Cristos, facem comuniunea bunurilor cu fraţii, mai ales cu cei mai nevoiaşi, ţinem departe de viaţa noastră orice formă de nedreptate şi favorizăm exigenţele dreptăţii sociale.

32. Provinciile şi casele noastre să-şi schimbe între ele bunurile temporale, preocupându-se în mod generos şi de necesităţile Bisericii şi ale săracilor.

33. Eforturile în căutarea de noi forme pentru a-l imita pe Cristos sărac să tindă înainte de toate să facă astfel că norma sărăciei evanghelice şi mărturia sa să strălucească, prin modul nostru de a trăi, într-o lume în care deseori coexistă într-o manieră stridentă extrema mizerie şi excesiva bogăţie.

34. Această datorie comună de a trăi sărăcia să fie des amintită şi reexaminată în Capitole şi în întâlnirile comunitare.

25. Pentru a-l urma mai îndeaproape pe Cristos sărac, pe deplin abandonat Providenţei Tatălui, îmbrăţişăm prin acest vot sfatul evanghelic al sărăciei care comportă, împreună cu o viaţă efectiv şi afectiv săracă, activă, sobră şi detaşată de bunurile pământeşti, chiar dependenţa de superiori în folosirea şi în dispunerea de bunuri.

26. Cu profesiunea temporară religioşii noştri îşi păstrează proprietatea de bunuri şi capacitatea de achiziţionare a celor noi. În timpul care precede prima profesiune, să lase administrarea bunurilor la cine preferă şi în mod liber dispun de uzul lor şi de uzufructul lor. Dar înainte de profesiunea solemnă trebuie să renunţe la bunurile lor cu valoare intrată în vigoare din ziua profesiunii înseşi, şi în forma validă, pe cât e posibil, şi după dreptul civil.

27. Cu profesiunea solemnă ne privăm şi de dreptul de proprietate şi de capacitatea de a achiziţiona alte bunuri şi de a poseda. Prin urmare, este făcut în mod invalid orice act contrar votului de sărăcie. Comunitatea, apoi, să se întreţină cu ceea ce îi va oferi Providenţa, înainte de toate, prin munca tuturor fraţilor.

În caz de necesitate, Consiliul provincial va putea îngădui conventelor noastre să aibă moderate venituri fixe.

28. Tot ceea ce achiziţionează un religios prin propria activitate sau în consideraţia Institutului, achiziţionează pentru Ordin. Tot ceea ce primeşte sub formă de pensie, de subvenţie, de asigurare, va reveni în mod egal Ordinului, conform prescripţiei Normelor aplicative. Acelaşi lucru să se spună despre toate bunurile care, din orice titlu, să-i provină religiosului cu voturi solemne.

29. Sărăcia ne impune un stil particular de viaţă în care cu bucurie îl imităm pe Cristos cu disponibilitatea persoanei noastre, cu umilinţă şi sobrietate în folosirea bunurilor, grija continuă a muncii, modestia caselor noastre, apropierea de săraci şi angajarea pentru promovarea lor. În acest mod dăm o validă mărturie personală şi colectivă a sărăciei evanghelice. Şi, în timp ce ne sforţăm să fim adevăraţi discipoli, nu ai lumii, ci ai Evangheliei, dobândim şi experimentăm mereu mai mult libertatea fiilor lui Dumnezeu şi demnitatea umană.

30. Fiilor Sfintei Tereza se potriveşte acea sărăcie care înalţă sufletul liber la dorinţe cereşti şi păstrează convieţuirea fraternă şi chiar tonul exterior de viaţă în simplitate umilă, alimentând fervoarea abnegării cu practica nudităţii spirituale propuse de Sf. Părinte Ioan al Crucii: nuditate care este în acelaşi timp exerciţiu şi semn al fericitei speranţe. Astfel, vom fi număraţi cu Maria printre acei „săraci ai Domnului” care aşteaptă totul numai de la Dumnezeu şi slujesc foarte  mult pe fraţi.

31. În ascultarea a ceea ce prescrie Regula, reflectăm serios asupra legii şi obligaţiei muncii apostolice, intelectuale şi manuale, ca expresie de sărăcie şi de slujire fraternă, procurându-ne cu osteneala noastră, dar fără vreo anxietate, necesarul pentru viaţă. Astfel, perfecţionând lumea, transformăm lumea mondenă şi societatea, dăm mărturie despre prezenţa maternă a Bisericii preocupată de săraci, ne asociem la opera de mântuire a lui Cristos, facem comuniunea bunurilor cu fraţii, mai ales cu cei mai nevoiaşi, ţinem departe de viaţa noastră orice formă de nedreptate şi favorizăm exigenţele dreptăţii sociale.

32. Provinciile şi casele noastre să-şi schimbe între ele bunurile temporale, preocupându-se în mod generos şi de necesităţile Bisericii şi ale săracilor.

33. Eforturile în căutarea de noi forme pentru a-l imita pe Cristos sărac să tindă înainte de toate să facă astfel că norma sărăciei evanghelice şi mărturia sa să strălucească, prin modul nostru de a trăi, într-o lume în care deseori coexistă într-o manieră stridentă extrema mizerie şi excesiva bogăţie.

34. Această datorie comună de a trăi sărăcia să fie des amintită şi reexaminată în Capitole şi în întâlnirile comunitare.

25. Pentru a-l urma mai îndeaproape pe Cristos sărac, pe deplin abandonat Providenţei Tatălui, îmbrăţişăm prin acest vot sfatul evanghelic al sărăciei care comportă, împreună cu o viaţă efectiv şi afectiv săracă, activă, sobră şi detaşată de bunurile pământeşti, chiar dependenţa de superiori în folosirea şi în dispunerea de bunuri.

26. Cu profesiunea temporară religioşii noştri îşi păstrează proprietatea de bunuri şi capacitatea de achiziţionare a celor noi. În timpul care precede prima profesiune, să lase administrarea bunurilor la cine preferă şi în mod liber dispun de uzul lor şi de uzufructul lor. Dar înainte de profesiunea solemnă trebuie să renunţe la bunurile lor cu valoare intrată în vigoare din ziua profesiunii înseşi, şi în forma validă, pe cât e posibil, şi după dreptul civil.

27. Cu profesiunea solemnă ne privăm şi de dreptul de proprietate şi de capacitatea de a achiziţiona alte bunuri şi de a poseda. Prin urmare, este făcut în mod invalid orice act contrar votului de sărăcie. Comunitatea, apoi, să se întreţină cu ceea ce îi va oferi Providenţa, înainte de toate, prin munca tuturor fraţilor.

În caz de necesitate, Consiliul provincial va putea îngădui conventelor noastre să aibă moderate venituri fixe.

28. Tot ceea ce achiziţionează un religios prin propria activitate sau în consideraţia Institutului, achiziţionează pentru Ordin. Tot ceea ce primeşte sub formă de pensie, de subvenţie, de asigurare, va reveni în mod egal Ordinului, conform prescripţiei Normelor aplicative. Acelaşi lucru să se spună despre toate bunurile care, din orice titlu, să-i provină religiosului cu voturi solemne.

29. Sărăcia ne impune un stil particular de viaţă în care cu bucurie îl imităm pe Cristos cu disponibilitatea persoanei noastre, cu umilinţă şi sobrietate în folosirea bunurilor, grija continuă a muncii, modestia caselor noastre, apropierea de săraci şi angajarea pentru promovarea lor. În acest mod dăm o validă mărturie personală şi colectivă a sărăciei evanghelice. Şi, în timp ce ne sforţăm să fim adevăraţi discipoli, nu ai lumii, ci ai Evangheliei, dobândim şi experimentăm mereu mai mult libertatea fiilor lui Dumnezeu şi demnitatea umană.

30. Fiilor Sfintei Tereza se potriveşte acea sărăcie care înalţă sufletul liber la dorinţe cereşti şi păstrează convieţuirea fraternă şi chiar tonul exterior de viaţă în simplitate umilă, alimentând fervoarea abnegării cu practica nudităţii spirituale propuse de Sf. Părinte Ioan al Crucii: nuditate care este în acelaşi timp exerciţiu şi semn al fericitei speranţe. Astfel, vom fi număraţi cu Maria printre acei „săraci ai Domnului” care aşteaptă totul numai de la Dumnezeu şi slujesc foarte  mult pe fraţi.

31. În ascultarea a ceea ce prescrie Regula, reflectăm serios asupra legii şi obligaţiei muncii apostolice, intelectuale şi manuale, ca expresie de sărăcie şi de slujire fraternă, procurându-ne cu osteneala noastră, dar fără vreo anxietate, necesarul pentru viaţă. Astfel, perfecţionând lumea, transformăm lumea mondenă şi societatea, dăm mărturie despre prezenţa maternă a Bisericii preocupată de săraci, ne asociem la opera de mântuire a lui Cristos, facem comuniunea bunurilor cu fraţii, mai ales cu cei mai nevoiaşi, ţinem departe de viaţa noastră orice formă de nedreptate şi favorizăm exigenţele dreptăţii sociale.

32. Provinciile şi casele noastre să-şi schimbe între ele bunurile temporale, preocupându-se în mod generos şi de necesităţile Bisericii şi ale săracilor.

33. Eforturile în căutarea de noi forme pentru a-l imita pe Cristos sărac să tindă înainte de toate să facă astfel că norma sărăciei evanghelice şi mărturia sa să strălucească, prin modul nostru de a trăi, într-o lume în care deseori coexistă într-o manieră stridentă extrema mizerie şi excesiva bogăţie.

34. Această datorie comună de a trăi sărăcia să fie des amintită şi reexaminată în Capitole şi în întâlnirile comunitare.

47. Număraţi prin harul lui Dumnezeu printre „Fraţii Sfintei Fecioare Maria”, suntem adunaţi într-o familie dedicată iubirii şi cultului Ei. Această familie a noastră tinde spre perfecţiunea iubirii, animată de o particulară comuniune spirituală cu Mama lui Dumnezeu, comuniune care pătrunde comunitatea şi distinge printr-un caracter marian particular spiritul de rugăciune şi de contemplare, fiecare formă de apostolat chiar şi abnegarea evanghelică.

48. Preasfânta Fecioră Maria umple cu prezenţa sa viaţa Ordinului, care şi-a avut originile pe Muntele Carmel şi, luând numele de la oratoriul dedicat acolo Fecioarei, s-a angajat, cu aprobarea Bisericii, să trăiască în urmarea lui Isus Cristos şi a Mamei sale. Chiar şi familia Carmelului Terezian a simţit puternic şi a confirmat această angajare, după exemplul Fondatorilor, care au propus-o pe Maria ca Mamă şi Stăpână a Ordinului, exemplu de rugăciune şi de abnegare în drumul credinţei, pe deplin disponibilă, cu mintea şi inima, la primirea şi contemplarea Cuvântului lui Dumnezeu, pe deplin docilă la impulsurile Duhului Sfânt, asociată misterului pascal al lui Cristos în iubire, în durere şi în bucurie.

49. Aceste elemente, în timp ce descriu imaginea evanghelică a Fecioarei, ne oferă şi în Maria idealul perfect al spiritului Ordinului; ne împing să urmăm exemplele pentru ca, trăind cu inima „săracei Domnului”, meditând cu credinţă şi asiduitate Cuvântul lui Dumnezeu şi dăruindu-ne iubire în multiple forme, ne modelăm viaţa noastră după cea a Mariei şi suntem introduşi, sub îndrumarea ei, în misterul lui Cristos şi al Bisericii. În modul acesta îndeplinim profesiunea noastră, care ne leagă intim şi de Sfânta Fecioară, pusă de fapt sub paza ei particulară. Aceasta o exprimăm şi prin devoţiunea Scapularului, prin care vestim că aparţinem Mariei şi, îmbrăcaţi cu virtuţile sale, arătăm imaginea ei în lume.

50. Prezenţa Mariei, în timp ce animă viaţa noastră spirituală, dă formă şi apostolatului nostru. De aceea, prin studiul îngrijit al Scripturii, ne sforţăm să o cunoaştem mereu mai intim pe Maria, mişcaţi de iubirea filială, în ceea ce depinde de noi, îi atragem pe fraţi să o iubească cu iubire adevărată, arătând-o ca model şi maestră de comuniune cu Cristos şi cu Biserica.

51. Călăuziţi de contemplarea credinţei, cultivăm şi promovăm cu toate forţele noastre cultul liturgic al Mamei lui Dumnezeu în lumina misterului pascal şi suntem mişcaţi să practicăm cu credinţă şi iubire şi exerciţiile de evlavie în cinstea ei.

52. Familia noastră cinsteşte prin cultul neîmpărţit de iubire teologală pe cei pe care Dumnezeu, cu un singur plan de iubire, a vrut să-i facă părtaşi într-un mod aparte la misterul Întrupării Fiului său. Hrăniţi de fapt de spiritul Terezei, cu Sf. Fecioară Maria îl iubim pe Soţul său, Sf. Iosif, şi Îl venerăm pe acel umil slujitor al lui Cristos şi al Mamei sale, exemplu de comuniune adoratoare cu Isus şi cel mai generos Protector al Ordinului.

53. Vocaţia carmelitană ne angajează puternic „să trăim în urmarea lui Isus Cristos”, „meditând zi şi noapte legea Domnului şi veghind în rugăciune”. Sf. Tereza, în deplină fidelitate faţă de Regulă, ne prezintă viaţa de rugăciune ca scopul spre care converg şi de la care curg toate elementele care formează carisma noastră.

De aceea Biserica ne recunoaşte ca o familie dedicată în mod particular exersării rugăciunii: o familie, care caută să trăiască cu intensitate particulară misterul rugăciunii creştine, despre care dă mărturie în însăşi viaţa sa.

54. Cristos Domnul a înălţat rugăciunea noastră până la a o face părtaşă de misterul rugăciunii sale înseşi, care este misterul colocviului filial cu Dumnezeu viu, Tatăl nostru care ne vorbeşte în Întâiul său Născut şi prin intermediul Duhului Sfânt ne introduce în viaţa sa. Isus însuşi este maestru de rugăciune, care ne învaţă cu cuvântul şi cu exemplul să-l contemplăm pe Tatăl – în singurătate şi în acţiune – cu abandon filial, adorându-L şi lăudându-L, implorând şi mulţumind în îndeplinirea activă a voinţei paterne.

55. Sfinţii noştri Fondatori, maeştri în rugăciune, ne învaţă cu cuvântul şi cu exemplul datoria de impregnare a rugăciunii toată viaţa, în spiritul Evangheliei. Noi, deci, uniţi în credinţă cu Umanitatea lui Cristos, îl rugăm pe Tatăl prin intermediul Duhului în colocviul filial. Privind în toate circumstanţele la Isus Prietenul, cu sentimente de iubire, facem ca rugăciunea să fie  expresia vieţii teologale şi izvorul principal al slujirii ecleziale. Prin intermediul rugăciunii suntem conduşi la plinătatea iubirii şi ne introducem profund în viaţă şi în evenimentele Bisericii şi ale lumii. De aceea ne sforţăm să stabilim timpurile şi modurile de rugăciune astfel încât carisma să transpară luminos în indivizi şi în comunităţi, având grijă mare ca şi apostolatul să fie animat de spiritul de rugăciune şi ca operele apostolice, la rândul lor, să nutrească rugăciunea.

56. Acest raport de prietenie cu Dumnezeu îşi găseşte hrana şi expresia sa în mod particular eficace în Sfânta Liturghie şi continuă în timpul zilei cu rugăciunea personală. De fapt, Liturghia – izvorul cel mai bogat al vieţii spirituale, culmea vieţii comunitare şi cea mai înaltă rugăciune a sa – îmbogăţeşte rugăciunea personală; rugăciunea personală, la rândul ei, introduce în viaţă acţiunea liturgică, făcând mereu mai profundă de-a lungul timpului comuniunea noastră cu misterele pe care le celebrăm.

57. Când comunitatea religioasă celebrează Liturghia, atât cât este expresia unei Biserici particulare, participă la misterul pascal al lui Cristos şi exercită preoţia lui. Prin semnele sacramentale, mai ales cu celebrarea Euharistiei, cu vestirea Cuvântului lui Dumnezeu şi cântul Laudelor divine, fraternitatea noastră se construieşte şi se reînnoieşte, pentru că împlineşte acea activitate care indică şi produce în forma cea mai înaltă comuniunea cu Biserica.

58. Regula, cu prescrierile sale, subliniază importanţa Liturghiei în viaţa noastră. Aceeaşi importanţă i-au dat şi Fondatorii noştri cu exemplul şi doctrina, sugerându-ne stilul tipic al celebrării noastre cu invitaţia de a da atenţie înainte de toate atitudinii teologale într-o participare activă, şi de a păstra în mod particular tăcerea sfântă şi de a celebra mereu cu demnitate, simplitate şi sens al prezenţei Dumnezeului viu.

59. Fiecare comunitate de-a noastră să stabilească ordinea şi modul celebrărilor liturgice, după normele autorităţii bisericeşti competente, astfel încât, ţinând cont de propriile necesităţi particulare şi de varietatea riturilor să rezulte o Liturghie vie, pe deplin trăită, la care credincioşii să poată participa cum se cuvine.

60. Să participăm în fiecare zi toţi la Euharistie, sacrificiu şi ospăţ, care întăreşte legătura unităţii şi alimentează activitatea apostolică. Urmând exemplul Fondatorilor noştri prelungim în timpul zilei, cu adoraţie şi colocviu amical, comuniunea cu Cristos prezent în Sacrament.

61. Celebrăm în fiecare zi în comun toate părţile din Liturgia Orelor – Laudele de dimineaţă, Oficiul lecturilor, Ora medie, Vesperele, Completoriul – care extind în diferite ore ale zilei laudele, mulţumirea şi amintirea misterelor mântuirii. Astfel ne alăturăm cântului peren de laudă şi de slavă a lui Cristos şi, în numele Bisericii şi a întregii umanităţi, îl lăudăm pe Tatăl şi Îl slăvim cu o singură voce şi un singur spirit.

Religioşii clerici cu voturi solemne, când nu iau parte la celebrarea comunitară a Liturgiei Orelor, au obligaţia personală de a o celebra singuri.

62. Ne apropiem frecvent de sacramentul Penitenţei sau al Reconcilierii, pentru că, mărturisindu-ne cu durere păcatele Bisericii pe care am rănit-o păcătuind, ne reconciliem cu Biserica însăşi şi creştem în prietenia divină după ce am obţinut prin misterul său milostivirea lui Dumnezeu. Urmărim astfel, în convertirea perenă cu Dumnezeu, puritatea inimii, fără de care nu ne este posibil să trăim o viaţă continuă de rugăciune şi de contemplare.

63. Datoria creştină a rugăciunii nu se epuizează doar cu participarea la Sfânta Liturghie. Creştinii, de fapt, chemaţi de asemenea la rugăciunea comunitară, trebuie mult mai mult să intre în ei înşişi pentru a-l ruga pe Tatăl „în secret” (cf Mt 6,6); ba mai mult, după învăţătura Apostolului, sunt ţinuţi să se roage neîncetat (cf 1 Tes 5,17). Familia noastră, apoi, chemată special să-l imite pe Cristos care contemplă în deşert şi face din viaţa sa o rugăciune continuă, cultivă în singurătate relaţia sa de prietenie cu Tatăl, a cărui iubire o cunoaşte bine, într-un exerciţiu continuu de credinţă, speranţă şi iubire. Tocmai în această lumină Biserica vede viaţa noastră când ne invită să căutăm cu toate forţele noastre comuniunea cu Dumnezeu în contemplare: şi această existenţă de rugăciune o simţim ca pe o datorie care-i priveşte pe indivizii religioşi şi pe care o asumăm cu plăcere.

64. Pentru a alimenta această viaţă de rugăciune, Ordinul nostru a stabilit de la origini pentru rugăciune două ore zilnic care trebuie dedicate doar colocviului cu Dumnezeul viu. De aceea, fiecare comunitate, ţinând cont de situaţia sa şi de fiecare religios, să aleagă două ore în timpul cărora să-şi asume datoria de a asigura şi de a respecta rugăciunea personală a fiecăruia. Apoi, religiosul care, pentru o cauză dreaptă aprobată de superior, nu poate participa la rugăciunea comună, o va face în alt timp.

65. Pentru ca întâlnirea cu Dumnezeu în colocviile noastre de prietenie să fie mai fructuoase, e nevoie să studiem şi să cunoaştem cu mare grijă Cuvântul lui Dumnezeu. Conform Regulii, deci, indivizii religioşi, păstrând pe buze şi în inimă Cuvântul lui Dumnezeu, să cultive în mod particular lectura şi meditarea Evangheliei şi a întregii Sfintei Scripturi pentru a învăţa sublima ştiinţă a lui Isus Cristos (cf Fil 3,8).

66. Pentru ca rugăciunea să reuşească să pătrundă toată viaţa, religioşii să încerce cu grijă să meargă la prezenţa lui Dumnezeu cu credinţă, speranţă şi iubire; de fapt, cultul prezenţei lui Dumnezeu este expresia cea mai frumoasă a rugăciunii continue şi favorizează în mod privilegiat dezvoltarea vieţii de rugăciune.

67. Pentru ca toată viaţa noastră să ne dispune la rugăciune, trebuie să cultivăm cu mare angajament virtuţile evanghelice, înainte de toate umilinţa, iubirea fraternă şi abnegarea de noi înşine în spirit de sărăcie.

68. Să se păstreze cu atenţie mare, după spiritul Regulii, tăcerea pentru a apăra şi a alimenta viaţa de rugăciune şi pentru a favoriza munca fiecăruia în singurătate. Deci, viaţa comună, munca şi toate celelalte să fie dispuse cu atâta respect faţă de tăcere, încât casele noastre să fie adevărate case de rugăciune şi să dăm tuturor mărturie despre comuniunea cu Dumnezeu.

Fiecare comunitate să stabilească momentele de strictă tăcere şi să le respecte.

Mijloacele de comunicare să ocupe numai acel spaţiu care e necesar pentru ca să fie cu adevărat utile scopului lor, fără să dăuneze spiritului de rugăciune şi tăcerii. Asupra acestor lucruri superiorii trebuie să vegheze cu grijă particulară.

69. Pentru ca fraternitatea noastră să fie şi să se demonstreze „comunitate care se roagă”, toţi şi fiecare în mod armonios să încerce şi să folosească mijloacele şi formele mai potrivite pentru a promova spiritul şi exerciţiul rugăciunii.

70. Vrem ca structura internă şi a caselor noastre, dispoziţia şi sărăcia chiliilor să fie conforme cu stilul nostru de viaţă, pentru ca să poată susţine şi înălţa spiritul de rugăciune.

Vrem să păstrăm clauzura ca expresie şi tutelă a rugăciunii şi a vieţii fraterne după determinările dreptului nostru  propriu, astfel încât în fiecare convent al nostru clauzura să cuprindă cel puţin chiliile religioşilor cu locurile anexate.

71. În Ordinul nostru să se păstreze, şi pe cât posibil, să se promoveze Casele eremitice dedicate total vieţii contemplative pentru ca, acei religioşi care din impulsul special al Duhului sunt duşi spre „deşert”, să aibă deplina posibilitate să se dedice numai lui Dumnezeu pentru binele întregii Biserici. Viaţa lor este o îmbogăţire pentru spiritul de rugăciune al familiei noastre.

72. Comuniunea fraternă are ca fundament şi legământ iubirea lui Cristos. De aceea iubirea să fie norma supremă a vieţii comunitare. Trebuie să ne iubim unii pe alţii după porunca Domnului (cf In 15,12.17; Ef 5,2) şi să ne prevenim reciproc în cinste ca fraţii (Rom 12,10) cu acea iubire care a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf Rom 5,5).

73. Comuniunea fraternă, care cu vocaţia comună ne adună ca pe „micul colegiu al lui Cristos”, trebuie să se manifeste în viaţa de rugăciune, în munca apostolică, în grija promptă a iubirii prin împărţirea bunurilor. Fiecare religios să se simtă înţeles şi acceptat de ceilalţi cu iubire sinceră. Să fie între toţi un relaţie familială. Depăşind eventualele dificultăţi cu evanghelică abnegare de sine însuşi şi iertând ofensele reciproce, să comunice între ei cu prietenie şi cu stimă reciprocă, realizând adevărul în iubire.

74. Comunitatea fraternă se bucură de prezenţa lui Cristos, care prin intermediul Duhului său o însufleţeşte şi o face capabilă să exprime iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, să fie semn al fraternităţii universale, să dea mărturie eficace despre iubirea evanghelică, despre dreptate şi pace.

Cu viaţa sa de credinţă, speranţă, iubire şi de abnegare personală – virtuţi care o formează şi o alimentează – comunitatea fraternă condamnă nedreptăţile lumii şi trezeşte conştiinţele oamenilor pentru că urmează căile dreptăţii evanghelice.

75. Izvor şi expresie plină a vieţii fraterne este Euharistia, semn de unitate şi legământ de iubire. Aceasta o afirmăm înainte de toate cu celebrarea comunitară. Pe lângă aceasta, reuniţi în Cristos şi mişcaţi de Duh, celebrăm Liturgia Orelor şi ne dedicăm rugăciunii personale: astfel, în armonia vocilor şi a inimilor, lăudăm şi implorăm pe Tatăl.

76. Cu privire la noi, membrii aceleiaşi familii, locuim în aceeaşi casă, practicând viaţa comună, şi nu o părăsim, fără permisiunea Superiorului competent, conform Normelor aplicative.

77. Apropiaţi de legământul iubirii luăm hrana la masa comună – simbol de comuniune fraternă – recunoscători pentru ceea ce ne dă Providenţa divină, ascultând lectura sacră şi dialogând prieteneşte  cu fraţii.

78. Luăm parte la recreaţia comună – caracterizată prin bucurie şi simplitate – pentru a edifica comunitatea şi a împărtăşi celorlalţi bucuria inimii.

79. Chemaţi în familia dedicată Sfintei Fecioare Maria, purtăm haina Ordinului său ca semn al consacrării noastre comune.

80. Viaţa comună necesită o ordine bine determinată, astfel încât, adunându-ne toţi împreună la ore stabilite, exprimăm şi alimentăm comuniunea în rugăciune şi în muncă. De aceea fiecare comunitate, ţinând cont de propriile exigenţe, să stabilească programele sale – care trebuie aprobate de Consiliul provincial – astfel încât religioşii să poată participa în mod obişnuit la actele comune. Programul trebuie să stabilească următoarele puncte: celebrarea Euharistiei şi a Liturgiei Orelor; orele de rugăciune mintală; timpul pentru masa comună şi pentru recreaţie; capitolul şi întâlnirile comunitare.

81. Pentru că iubirea nu caută interesul său, ci al celuilalt (cf 1 Cor 13,5; Fil 2,4), toţi religioşii să se ajute în mod fratern între ei cu rugăciune şi cu fapte. Să se caute o cooperare sinceră şi eficace între convente şi provincii. Cu promptitudine generoasă să se sprijine iniţiativele propuse întregii noastre familii de către suprema autoritate a Ordinului, astfel încât oriunde să fie şi să se manifeste o convergenţă clară a tuturor în îndeplinirea misiunii noastre pentru slujirea Bisericii şi a omenirii.

82. Spiritul de familie trebuie să strălucească în mod special în iubirea generoasă faţă de fraţii slăbiţi şi bolnavi. E nevoie de supraveghere în mod corespunzător asupra fraţilor în vârstă, făcând orice efort pentru ca să nu fie marginalizaţi de viaţa comunităţii şi a provinciei. Amintind ceea ce Isus a spus: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25,36), în spiritul Sfintei Tereza, toţi religioşii, mai ales superiorii, să dea cu grijă fraternă şi iubitoare ajutor spiritual şi material bolnavilor. Fraţilor infirmi grav să li se administreze în mod prompt Sfânta Ungere a bolnavilor şi Viaticul.

83. Practicând ospitalitatea creştină (cf Rom 12,9-13) primim oaspeţi, mai ales pe confraţi, astfel încât să experimenteze iubirea concretă a unei familii adunate în numele Domnului.

84. În continuă comuniune cu fraţii care au adormit în Domnul, uniţi în aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Mântuitorului nostru (cf Tit 2,13), sprijinim în mod fratern sufletele decedaţilor oferind jertfa euharistică şi rugându-ne.

85. Favorizăm comuniunea în viaţa fraternă prin dialogul cu capitolele şi adunările comunitare, timp în care examinăm cum ne trăim vocaţia contemplativă şi apostolică şi ne ajutăm unii pe alţii cu sinceritate şi caritate chiar şi în corectarea fraternă în spiritul Regulii.

86. Datoria comuniunii fraterne trebuie să fie continuu reînnoită. Suntem deja fii ai lui Dumnezeu şi fraţi adevăraţi: dar, până când nu va fi arătat ceea ce vom fi (cf In 3,2), nu vom putea da niciodată mărturie perfectă despre bogăţia comuniunii cu Dumnezeu şi cu fraţii. De aceea, comportându-ne în mod demn de vocaţia primită, cu toată umilinţa şi blândeţea, suportându-ne cu răbdare unii pe alţii în iubire, prompţi în păstrarea unităţii Duhului în legătura păcii (cf Ef 4,1-4), căutăm să fim „una” conform rugăciunii lui Cristos (cf In 17,11.21-23). Vom anticipa astfel cu perfecţiune mereu mai mare comuniunea vieţii cereşti, până când va veni Domnul.

87. Izvor şi model al oricărui apostolat este Cristos, trimis de Tatăl în lume. De aceea îmbrăcându-ne în Cristos în adâncul inimii şi în comportamentul exterior, trebuie să trăim uniţi cu El astfel încât să vestim Evanghelia cu mărturia vieţii, înainte de toate săracilor.

88. De altfel iubirea, spre care tinde practica sfaturilor evanghelice, este cea care  ne uneşte în mod special cu Biserica. Şi ea ne împinge să comunicăm oamenilor acele bunuri ale vieţii fie prezente, fie viitoare, care dau libertatea cu care Cristos ne-a eliberat (cf Gal 5,1), până când toţi vom atinge unitatea credinţei şi plinătatea lui Cristos.

89. Sf.Tereza instruită de excepţionala sa experienţă a misterului Bisericii şi împinsă de zel pentru slava lui Dumnezeu, a vrut ca rugăciunea continuă şi abnegarea evanghelică a Carmelului Reînnoit să fie pătrunse de o specială intenţie apostolică. Reînnoind apoi Carmelul masculin, a dorit mult ca religioşii săi, bine formaţi pentru studiul şi experienţa realităţii divine, cu cuvinte şi cu fapte – cu acestea mai mult decât cu acelea – să ofere Bisericii slujirea lor multiformă. De aceea, urmând exemplul predecesorilor noştri, însufleţim pe de o parte viaţa contemplativă cu spiritul apostolic şi ne sforţăm pe de altă parte să pregătim şi să hrănim continuu acţiunea apostolică cu contactul intim cu Dumnezeu.

90. Prin lectura asiduă şi studiu să avem continuu în mâini şi în inimă Sfânta Scriptură, pentru ca, dobândită ştiinţa sublimă a lui Isus (cf Fil 3,8), să putem să comunicăm oamenilor bogăţia cuvântului lui Dumnezeu. Ne sforţăm apoi să citim semnele timpului şi să le interpretăm în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ne îngrijim şi de formarea culturală şi de practicarea acelor virtuţi umane care sunt în mod drept preţuite în societatea umană.

91. Fiecare religios – după harul primit (cf Rom 12,6) – să lucreze pentru edificarea Trupului lui Cristos şi pentru promovarea binelui bisericilor particulare. Toţi religioşii – sub îndrumarea superiorilor – să coopereze cu angajare vie la evanghelizare, nu numai îndeplinind cu iubire apostolică datoriile şi ostenelile vieţii fraterne, dar îndeplinind şi celelalte ministere tipice nouă, sub autoritatea Episcopului diecezan după norma dreptului.

92. Religioşii trebuie să fie gata în inima lor să intervină, la cererea Păstorilor legitimi, oriunde o cere necesităţile urgente ale Bisericii şi ale lumii, dând atenţie culturii şi istoriei acelora la care sunt trimişi.

93. Când binele Bisericii cere opera unui singur religios, el s-o ofere cu generozitate în comuniune cu fraţii şi cu superiorul său. În orice caz, toate activităţile apostolice asumate de noi trebuie să fie pătrunse de spiritul autentic carmelitan: cu acest spirit comunităţile noastre sunt continuu evanghelizate şi fac să evanghelizeze.

94. Evanghelizarea popoarelor – activitate care decurge din însăşi natura Bisericii şi este rodul preţios de iubire şi rugăciune – a fost întotdeauna şi pe drept o datorie predilectă a Ordinului nostru. Sf. Tereza a fost cea care a comunicat familiei sale fervoarea misionară care îi ardea în inimă şi a vrut ca religioşii ei să se angajeze şi în acţiunea misionară.

Să se aibă, deci, grijă mare pentru ca această ardoare misionară să fie menţinută vie şi să crească în Ordinul nostru; tuturor să le stea la inimă evanghelizarea popoarelor şi să promoveze oriunde vocaţiile misionare.

Comunităţile şi provinciile să-i susţină pe fraţii misionari cu iubire, rugăciune şi ajutoare economice, şi toţi să contribuie, după propriile posibilităţi, la viaţa şi progresul Ordinului chiar în ţinuturile misionare.

95. Revine Capitolului general şi, în afara lui, Definitoriului să accepte misiuni, să decidă schimbările şi renunţarea la ele, să încredinţeze grija directă pentru un teritoriu misionar oricărei Provincii, să promoveze şi să coordoneze cu norme şi mijloace oportune apostolatul misionar în tot Ordinul.

96. Misionarii să se angajeze să cultive viaţa de comuniune fraternă, nu numai pentru a creşte mai mult spiritul lor religios, dar şi pentru a mări continuu angajarea lor apostolică. Fiecare misiune să aibă o casă centrală unde misionarii pot să se adune periodic şi să trăiască viaţa comună.

97. Când caritatea şi necesitatea Bisericii o cere – şi examinate situaţiile locale – acceptăm să slujim Poporul lui Dumnezeu prin serviciul parohial. Revine Definitoriului, după ce a ascultat Consiliul Provincial, să accepte în Ordinul nostru  parohii noi sau să le lase pe cele existente deja; dar să se practice ceea ce prescrie dreptul universal şi ţinând cont de ceea ce stabileşte nr. 100 al Constituţiilor.

98. Când ne este încredinţat ministerul parohial, trebuie să lucrăm fără răgaz pentru ca parohiile noastre să exprimă misterul întregii Biserici, îngrijindu-ne să animăm apostolatul parohial cu spiritul Carmelului Terezian.

99. În oferirea slujirii noastre multiforme faţă de Biserică, ne cheltuim cele mai bune energii în exercitarea apostolatului propriu Ordinului, acela care, să spunem aşa, izvorăşte din aceeaşi carismă a sa, astfel încât putem ajunge să dăm şi să exprimăm, în Biserica particulară, mărturia noastră specifică şi misiunea noastră nativă.

100. Fondatorii noştri, cu viaţa lor şi cu doctrina lor, au devenit şi au fost recunoscuţi în Biserică maeştri în învăţarea căilor care conduc la unirea intimă cu Dumnezeu. Aceasta ne împinge şi pe noi să cooperăm la misiunea salvifică a Bisericii înainte de toate cu apostolatul care promovează viaţa spirituală. Făcând aşa, suntem de folos  Bisericii conform carismei Ordinului şi, în acelaşi timp, facem actuală tradiţia apostolică a familiei noastre. De aceea trebuie să avem multă grijă pentru ca în fiecare Provincie variatele iniţiative apostolice să fie echilibrate, astfel încât mărturia specifică şi apostolatul propriu al Ordinului să aibă mereu locul potrivit.

101. În familia noastră, încă de la începuturile sale, acest apostolat specific a fost realizat în mod variat prin vorbire şi prin scrieri. Păstrăm formele tradiţionale, îngrijindu-ne de un continuu agiornamento necesar şi le căutăm pe cele noi pentru a comunica celorlalţi în mod generos comoara patrimoniului nostru spiritual. Trebuie, deci, să ne angajăm cu toate forţele pentru ca, pregătiţi bine prin studiul ştiinţelor sacre şi al spiritualităţii carmelitane, să ştim – cu acţiunea individuală şi de grup – să conducem oamenii la cunoaşterea şi la experienţa comuniunii intime cu Dumnezeu.

102. În mod particular, grija noastră apostolică trebuie să fie dată grupurilor de persoane mai apropiate de noi, dar trebuie înainte de toate să lucrăm pentru formarea confraţilor, părtaşi la aceeaşi vocaţie a noastră.

103. Această misiune specifică a noastră în Biserică are un câmp tipic al său în îndrumarea şi formarea spirituală a călugăriţelor Ordinului, conform intenţiei urmate de Sf. Tereza în reînnoirea familiei fraţilor. De aceea toţi să aibă la inimă această fraternă asistenţă spirituală faţă de călugăriţe. Superiorii, mai ales cei majori, să prevadă în propria circumscripţie de a o asigura şi coordona în mod eficace şi corespunzător, respectând dispoziţiile dreptului.

Noi lucrăm în orice caz cu inimă fraternă la formarea membrilor Ordinului nostru Secular; în acest fel oferim cu plăcere ajutorul nostru şi acelor familii religioase care au cu noi comuniune de viaţă şi de spirit.