Regula pe care Sf. Albert de Ierusalim a dat-o eremiţilor de pe Muntele Carmel (între 1206 şi 1214) spune să „se construiască un oratoriu în mijlocul chiliilor”.

Acest centru sacru unde se adunau pentru rugăciunea liturgică exprimă misterul comuniunii lor în Cristos.

Într-o carte scrisă în aceeași perioadă, un Itinerariu pentru pelerini (La citez de Jerusalem) se citeşte: „Pe coasta acestui Munte (Carmel) este un loc foarte frumos şi plăcut, unde locuiesc eremiţii latini denumiţi Fraţii Carmelitani; acolo se află o mică biserică închinată Sfintei Maria”.

Este primă mărturie „istorică” despre legătura care îi uneşte pe aceşti eremiţi latini cu Sfânta fecioară Maria. Aproape 20 de ani mai târziu, în documentele oficiale din curia romană, eremiţii carmelitani erau cunoscuţi ca „Fraţii Eremiţi ai Ordinului Sfintei Maria de pe Muntele Carmel”.

În această orientare spirituală  a avut un rol poate, şi mentalitatea medievală a cavalerilor, care alegeau o Doamnă, pentru a se pune în slujirea ei, dar şi pentru a fi ocrotiţi de aceasta. Nu uităm că suntem în vremurile trubadurilor…

Dar în mod mai profund, această orientare mariană se întemeiază pe intuiţia că Maria este persoana care a trăit în modul cel mai desăvârșit legătura cu Dumnezeu. Pentru cel care dorește să-L urmeze pe Cristos, cine ar putea să-l îndrume mai bine decât Fecioara Maria.

Mai mult, eremiţi carmelitani au întrezărit legătura profundă între ceea ce Sfânta Scriptură spunea despre Muntele Carmel şi misterul Mariei în planul lui Dumnezeu. Într-un fel, această fecioară, Fiică a Sionului, această Înțelepciune care este armonia creaţiei, această Viţă de Vie pe care Dumnezeu o iubea ca pe o mireasă, această Țarină care avea sa devină rodnică de fii în ascultarea neclintită a Cuvântul lui Dumnezeu, toate acestea nu erau altceva decât o prefigurare a misterului Mariei.

Înţelegem de ce Maria devine nu numai Stăpâna Locului, ci se identifică aproape cu Muntele Carmel. Viaţa carmelitană se dezvoltă atunci precum o familiaritate continua cu Sfânta Fecioară Maria, prin laudele închinate ei, şi prin imitarea atitudinilor ei. În aşa fel încât, se conștientizează mereu mai mult că Ordinul carmelitan s-a născut pentru a o cinsti pe Sfânta Fecioară, şi că, în misterul maternității sale, Maria a generat Ordinul Carmelitan în Biserică.

Se vede aici o paralelă cu spiritualitatea atonită. Muntele Athos este numit „Grădina Maicii Domnului” şi Maria este considerată stareţa principală a mânăstirilor atonite.

Sărbătorile principale pe care Carmelitanii le-au cinstit în mod deosebit de la început, au fost Buna Vestire şi Neprihănita Zămislire.

Venind în Europa, carmelitanii s-au prezentat ca „Fraţii Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel”. Ei o considerau pe Maria ca pe sora lor, arătând o legătură de familiaritate foarte intimă și profundă. Maria ca o sora mai mare care ne precede în drumul nostru de creștere ca fii în Fiul.