Marie-Eugene a Pruncului Isus, preot și călugăr carmelitan

Henri Grialou s-a născut pe 2 Decembrie 1894 dintr-o familie modestă din Aveyron (Franţa). În 1908, o descoperă pe Sf. Tereza de Lisieux, care este primul său contact cu sfinţii carmelitani.
Urmând dorinţa pe care o avea deja din copilărie, intră în seminar în 1911, însă apoi trebuie să facă armata. În Primul Război mondial devine ofițer şi simte prezenţa spirituală a Sfintei Tereza care îl protejează.

După Război va fi hirotonit preot în dieceza din Rodez, pe 4 februarie 1922, şi pe 24 în aceeaşi lună, urmând o insistentă chemare a Domnului, intră în Ordinul Carmelitan la mănăstirea de la Avon, cu numele de Marie-Eugène al Pruncului Isus. Se adâncește după aceast moment, într-o viaţă contemplativă, la şcoala marilor călăuze duhovniceşti ale Ordinului: Tereza de Avila, Ioan al Crucii şi Tereza a Pruncului Isus.
În viaţa sa apostolică, descoperă cât de mult mesajul acestor Sfinți împlineşte așteptările profunde ale bărbaților şi femeilor de orice condiţie. În 1932, întemeiază la Venasque, lângă capela Notre-Dame de Vie, un grup de persoane consacrate, care va deveni un institut secular şi va lua numele acestui loc: Institutul Notre-Dame de Vie. Din 1937 până 1955 este la Roma pentru a împlini diferite responsabilități în cadrul guvernului central al Ordinului.
Între 1949 şi 1951 publică opera să principală, Je veux voir Dieu, considerată astăzi drept una dintre cele mai importante cărți de spiritualitate contemporană (a 9-a ediţie apărută în 2014 şi tradusă în 6 limbi).

„Sunt făcut pentru a călăuzi către Dumnezeu” mărtuiseşte el cu o convingere adâncă.
Pr. Marie-Eugène trece la cele veşnice pe 27 martie 1967, în lunea Paştelui, chiar în sărbătoarea Maicii Vieţii (Notre-Dame de Vie), instituită de el însuşi. Faima sfinţeniei sale se răspândeşte de atunci în lumea întreagă.
Pe 19 noiembrie 2016, este beatificat la Avignon.

„Atunci când vrem să cunoaştem pe cineva, mergem să-l vedem. Trebuie să mergem să-L vedem pe Domnul nostru în Evanghelie. Trebuie să-L găsim în Evanghelie, prin meditaţie. Rugăciunea voastră lăuntrică vă ajută să înţelegeţi Evanghelia. Da, trebuie să avem o ştiinţă, o cunoaștere personală a lui Cristos. Numai astfel devenim creştini şi devenim spirituali. Iată ce trebuie să așezaţi la temelia vieţii voastre spirituale. Citirea atentă a Evangheliei are să fie fundamentul ştiinţei voastre. Este mai importantă decât orice altă ştiinţă.”
Conferinţă, 13 decembrie 1965.

„În zilele noastre, principalul instrument al misiunii, nu este dezbaterea: lumea nu mai crede în ea. Nu sunt nici măcar operele sociale. Principalul
instrument este mărturia cuiva care este cuprins de Dumnezeu, care prin atitudinile sale, prin cuvintele sale, Îl lasă pe Dumnezeu să transpară, arată ce poate să realizeze Dumnezeu într-o viaţă şi dintr-un suflet. Iată marea mărturie, mărturia eficace.”
Conferinţă, 22 august 1966

„Copiii mei (spirituali) trebuie să fie fiii Duhului Sfânt și ai Sfintei Fecioare”
Note intime 1953

Fericitul Isidor Bakanja, martir al Scapularului Carmelitan – al Sfintei Fecioare de pe Muntele Carmel

Bakanja s-a născut în jurul anului 1885 la Bokendela (în apropiere de Kinshasa). Provenea dintr-o familie sărmană din tribul Boanji (tatăl era agricultor, iar mama era dintr-un sat de pescari) și începuse încă de mic să muncească pe ici, pe colo, ca slujitor sau ajutor de zidar.

În această perioadă de călătorie continuă, spre 1900 a avut norocul de a găsi un post de zidar în orașul Coquilhatville (astăzi Mbandaka), unde a cunoscut doi misionari trapiști care, pentru prima dată, i-au vorbit despre Isus și despre mesajul Său.
A fost atât de fascinat, încât a dorit să se înscrie la cursurile de catehumenat.

A primit Botezul (împreună cu noul nume Isidor) în 1906, pe când avea în jur de 20 de ani, apoi, după câteva luni, Mirul.
În anul următor, spre marea lui bucurie, a putut primi prima Împărtășanie.

A învățat de la misionari că un creștin trebuie să dea mărturie vizibilă a credinței sale și să poarte, cu mândrie, rozariul și Scapularul Fecioarei de pe Carmel, pe care îl primise în ziua Botezului.
[…] A murit în 1909, la aproape 24 de ani, după o agonie nesfârșită, de aproape șase luni. Tocmai terminase de recitat rozariul împreună cu un mic grup de creștini. Și a fost înmormântat ținând strâns între mâini rozariul și Scapularul.

Registrele misiunii spun că, imediat după moartea lui Isidor, numărul creștinilor a crescut extraordinar: peste 4000 de botezuri chiar în satele în care trăise martirul.
[…] La beatificare Papa Ioan Paul al II-lea a spus, printre altele:
[…]

Primul care înțeles aceasta a fost sfântul Pontif Papa Ioan Paul al II-lea care, în predica cu ocazia beatificării (care a avut loc în timpul Adunării Speciale a Sinodului Episcopilor pentru Africa, pe 24 aprilie 1994), a ales tocmai forma dialogului personalizat.

Papa a spus atunci:

«Ai fost un om cu o credință eroică, Isidor Bakanja, tânăr laic din Congo. Botezat, chemat să răspândești Vestea cea Bună, ai știut să-ți împărtășești credința și ai dat mărturie despre Cristos cu atâta convingere încât, față de tovarășii tăi, erai asemenea acelor valoroși creștini laici care sunt cateheții. Da, fericite Isidor, atât de fidel promisiunilor făcute la botez, ai fost cu adevărat un catehet, ai lucrat cu generozitate pentru “Biserica din Africa și pentru misiunea sa evanghelizatoare”».

Și a continuat, indicându-l ca exemplu și patron al numeroșilor cateheți care lucrează, umili și necunoscuți, pe imensul continent african:

«În ziua în care meritele îți sunt proclamate, dorim să aducem omagiu tuturor cateheților, acești colaboratori indispensabili pentru construirea Bisericii pe continentul african. Cateheții preced, însoțesc și completează opera preoților pentru popor. De-a lungul a numeroase epoci istorice, ei au permis credinței să supraviețuiască persecuțiilor. Ei știu să fie Păstori adevărați care își cunosc oile, iar oile îi cunosc pe ei; și, dacă este necesar, ei apără turma cu prețul vieții. Cateheții sunt conștienți că un mare număr dintre frații și surorile lor nu aparțin încă turmei și așteaptă de la preocuparea lor fraternă ca Vestea cea Bună să le fie proclamată. Prin opera lor, cateheții dau mărturie adevărată despre Cristos, unicul Păstor».

Apoi a concluzionat, invitându-i pe toți să privească spre tânărul martir cu o privire afectuoasă și contemplativă, asemenea celei cu care îl privim pe Isus cel Răstignit:

«Isidor, participarea ta la misterul pascal al lui Cristos, la opera supremă a iubirii sale, a fost totală. Dat fiind că ai dorit să rămâi fidel cu orice preț credinței botezului tău, ai suportat biciuirea, asemenea Învățătorului tău. I-ai iertat pe persecutorii tăi, asemenea Învățătorului pe cruce; și ai demonstrat că ești făuritor de pace și de împăcare. În Africa atât de dureros de încercată de luptele între diferitele etnii, exemplul tău luminos este o invitație la înțelegere și la apropiere între fiii aceluiași Tată ceresc. Ai practicat caritatea fraternă față de toți, fără diferență de rasă sau de condiție socială; ți-ai câștigat stima și respectul colegilor tăi, dintre care mulți nu erau creștini. În acest Advent de pregătire pentru cel de-al treilea mileniu, ne inviți să primim, după exemplul tău, darul pe care, de pe Cruce, ni l-a făcut Isus, și anume propria sa Mamă cfr. Gv19, 27). Îmbrăcat cu haina Mariei, ți-ai continuat, asemenea ei și împreună cu ea, pelerinajul de credință; asemenea lu Isus, Bunul Păstor, ai ajuns să-ți dai viața pentru oile tale. Ajută-ne pe noi, care trebuie să străbatem același drum, să ne ridicăm privirea spre Maria și să o luăm drept călăuza noastră»[1].

Isidor a murit în Sărbătoarea Înălțării Mariei la Cer, care l-a primit cu siguranță în Paradis, dar cred că, în ziua învierii trupurilor, Sfânta Fecioară va acoperi cu adevărat cu mantia sa trupul glorificat, dar încă plin de răni (ca acela al lui Isus) al lui Isidor Bakanja, care poartă titlul absolut inedit de “Martir al Scapularului”.

[1]Ioan paul al  II-lea, Omelia, duminică 24 aprilie 1994, 3.

Sfântul Nuno Alvarez Pereira, carmelitan

„Având o credință neclintită în Dumnezeu, un mic număr dintre ai noștri vor învinge pe mulți.”

S-a născut în Portugalia în anul 1360. Căsătorit de la vârsta de 16 ani, se va distinge multă vreme ca un campion al luptei pentru independența țării sale și se va angaja în viața militară. Ajuns la gradul de mareșal si considerat cel mai bun prieten al regelui Ioan I pe care l-a ajutat să ajungă pe tron, a construit multe biserici în onoarea Sfintei Fecioare, ca mulțumire pentru bătăliile câștigate.

După moartea soției sale, a construit biserica mânăstirii carmelitane din Lisabona, dotând-o cu toate cele necesare. Apoi, pe 15 august 1423, după ce și-a împărțit toată averea, a intrat ca frate laic în această mănăstire, la vârsta de 62 ani, sub numele de fratele Nuno al Sf. Marii. În timp ce își continua viața de slujire și de austeritate, a făcut mult bine, ajutându-i mult pe cei mai nevoiași.

Cunoscut pentru spiritul său de rugăciune și de penitență, ca și pentru devoțiunea sa filială către Preasfânta Fecioară, a murit în comunitate în 1431, în Duminica Paștelui.

A fost beatificat pe 23 ianuarie 1918 de către papa Benedict al XV-lea și canonizat pe 3 iulie 2008 de către papa Benedict al XVI-lea.

Fericitul Battista Spagnoli, preot și calugăr carmelitan

„Vei găsi în lectura Sf. Scripturi un remediu puternic și minunat împotriva durerii fizice și a tristeții sufletești; da, după părerea mea, niciun discurs, oricât de bine scris, oricât de elocvent, nu poate da mai mult curaj spiritului abătut, nu poate să facă să dispară atât de bine grijile. (…) am căutat refugiu pe lângă Cărțile Sfinte ca la o cetate întărită și am alergat la ele ca la un remediu imediat al durerilor sufletului; am găsit mângâierea așteptată. Nici dorința, nici speranța nu mi-au fost înșelate.”

Născut la Mantua, pe 17 aprilie 1447, Baptista a intrat de foarte tânăr în Mănăstirea Carmelitană din Ferrara, care se afla sub jurisdicția Carmelului din Mantua.

După depunerea voturilor, în 1464, și-a asumat diverse sarcini în mai multe mănăstiri, muncind cu zel la reforma vieții monastice a ramurii italiene a Ordinului Carmelitan, în care a fost ales de șase ori Vicar General, înainte de a deveni Prior General al întregului Ordin. Această funcție l-a făcut să asiste la al cincilea Conciliu din Latran (1512) care a restabilit pacea între ducele de Milano și regele Franței, Ludovic al XII-lea.

Model de virtute și de iubire față de Biserică, pentru care a căutat mereu reforma din interiorul acesteia, a făcut parte și din poeții latini cei mai marcanți ai epocii sale.

A murit în orașul natal, pe 20 martie 1516. A fost beatificat de către papa Leon al XIII-lea in 1885, pe 17 decembrie. Trupul său nealterat se odihnește în Catedrala Sf. Petru din Mantua.

(foto: A.M. Crespi – portretul Fer. Battista Spagnoli – Mantovanul)

Fericita Maria a Întrupării (Marie de l’Incarnation), carmelitană desculță

„Acum Doamne, sunt numai a Ta, iată de ce voi avea îndrăzneala să-Ți cer, nu numai darurile și harurile Tale, dar chiar pe Tine Însuți, mai ales la primirea prețiosului Tău Trup, în acest Sacrament, pe care doresc să Îl primesc, pentru a-Ți fi cât mai perfect alături și cât mai unită Ție…”

Născută la Paris în 1566, căsătorită de la vârsta de 16 ani cu Pierre Acarie, din cauza căruia va avea mult de suferit, Doamna Acarie (Barbe Avrillot), în timp ce-și creștea cei 6 copii și se ocupa de lucrurile casnice, s-a ridicat până la cele mai înalte culmi ale vieții mistice. Hrănindu-se din lectura operei Sf. Tereza de Avila și sensibilă la sfaturile sale, ea s-a dedicat din toată inima primirii și instalarii primelor carmelite venite din Spania (printre care Mc. Ana de Isus de Lobera si Fer. Ana de Sf. Bartolomeu Garcia, colaboratoare apropiate ale Sf. Tereza de Avila) în 1604. Cel mai mare titlu de glorie al sau este acela, ca a introdus Carmelul Terezian in Franta.

Rămasă văduvă și în ciuda stării sale precare de sănătate, a solicitat primirea sa in randul fiicelor Sf. Tereza, ca Soră conversă. A făcut profesiunea în Carmelul din Amiens în 1615.

Foarte apreciată în cercurile spirituale ale timpului său, unde trebuie să menționăm și prezența Sf. Francisc de Salles, ea a strălucit prin spiritul său de rugăciune și prin zelul său pentru răspândirea credinței.

A murit pe 18 aprilie 1618, în Carmelul din Pontoise. A fost beatificata la Roma, pe 5 iunie 1791. Procesul sau de canonizare este in desfasurare.

Fericita Tereza Maria a Crucii (Teresa Maria della Croce)

„Pentru Isus, totul este puțin.”

Tereza Bettina Manetti s-a născut la Campi Bisenzio (Florența) în 1845. Având un simț organizatoric înnăscut, la vârsta de 18 ani, Tereza a strâns un grup de tinere pentru a trăi în comun și a munci ca profesoare pentru copiii săraci; se inspirau din opera Sf. Tereza de Avila și aveau o devoțiune particulară către ea. În 1876, pe 16 iulie, (Festivitatea Sf. Fecioare de pe Muntele Carmel) au intrat împreună în rândul Carmelitanelor Terțiare, ea luându-și numele de Tereza Maria a Crucii. A intrat apoi, doi ani mai târziu, în rândul Carmelitelor Desculțe pe 12 Iulie 1888, împreună cu 27 din companioanele ei terțiare. În următorii ani a înființat școli în câteva orașe italiene, fiecare cu profesoare din rândul Carmelitanelor. Institul lor de călugărite profesoare a primit aprobarea de la Sf. Papă Pius X pe 27 februarie 1904, sub numele de congregația „Surorile Carmelitane ale Sfintei Tereza, din Florența”, cu misiunea de a educa și îngriji copii, mai ales orfani. Ele și-au desfășurat activitatea în special în Siria, Liban și în Țara Sfântă. Astăzi sunt răspândite și în Brazilia sau Cehia.

Ca și cea care a inspirat-o în opera ei, Sf Tereza de Avila, și Tereza Maria a Crucii a trecut prin multe greutăți și împotriviri și o lungă perioadă de uscăciune sufletească, dar cei care au cunoscut-o vorbeau despre bucuria si pacea cu care își desfășura munca și care își găseau izvorul în iubirea ei pentru Sf. Euharistie.

Visul Bettinei era o biserică în care să se facă adorație neîncetată, ceea ce a și realizat prin înființarea în 1901 a Institutului „Adorației Perpetue” la Florența.

A murit în suferințe teribile provocate de un cancer, pe 23 aprilie 1910. A fost beatificată de Sf. Pp Ioan Paul II pe 19 oct. 1986.

Sf. Simon Stock, carmelitan, superior al Ordinului

„Floare a Carmel-ului, Viță Înflorită, Splendoare a Cerului, Fecioară-Mamă, Unică, Blândă Mamă, tu, care nu ai cunoscut bărbat, fiilor Carmel-ului dăruiește-le ocrotirea ta, Stea a Mării.”

Simon Stock era un eremit englez din secolul al XIII-lea. În anul 1212 s-a alăturat Ordinului Carmelitan care pătrunsese de curând in Anglia. În acea perioada, ermiții latini de pe Muntele Carmel se instalau în Europa occidentala, sub protecția regilor Angliei și Franței.

A fondat multe comunități carmelitane, în special în orașe universitare, ca Oxford, Cambridge, Paris, Bologna. A facilitat transformarea Ordinului Carmelitan dintr-unul de pustnici într-unul de călugări care trăiesc în comunitate. În 1254, el era ales superior general al Ordinului, la Londra.

Istoria și legenda fac din Simon un devotat al Fecioarei Maria, fără sa fie posibila cunoașterea precisa a circumstanțelor în care Sfântul a primit Scapularul de la Aceasta. Se spune ca aceasta s-a întâmplat ca răspuns venit la rugăciunile pentru a dobândi protecția ordinului său, greu încercat, într-o viziune, la Cambridge, pe 16 iulie 1521.

Trupul sau se odihnește azi în Catedrala de la Bordeaux. De aici, cultul sau s-a răspândit peste tot în lume, mai ales începând cu secolul al XV-lea.

 Sf. Joaquina de Vedruna (a Sf. Francisc), fondatoarea Congregaţiei “Carmelitanele Carităţii”.

„Vă spun deci tuturor: să ne străduim să nutrim mari dorințe, iar Domnul ne va da cu siguranță, ceea ce este cel mai potrivit pentru noi”

Nascută la Barcelona, pe 16 aprilie 1783, Joaquina își dorea să intre în Carmelul din orașul său, dar pentru ca părinții săi s-au opus, s-a căsătorit de foarte tânără cu Theodore de Mas, căruia I-a dăruit 9 copii. Rămasă văduvă în 1816, la numai 33 de ani, și-a petrecut următorii 10, crescându-și copiii și făcând multe opere de caritate.

Apoi, la sfatul confesorului său, fondeaza o congregație care își propunea să educe copiii săraci și să-i îngrijească pe cei bolnavi. Această operă începu să se extindă în întreaga Catalunie, prin înființarea de spitale și școli.

Carisma sa, recunoscută de toți, era aceea de a răspândi în jurul ei pace și fervoare. Profunda sa reculegere interioară și loialitatea de a se dedica contemplării Sfintei Treimi, i-au permis să suporte cu seninătate toate adversitățile.

A murit la Vich, pe 28 august 1854 și a fost canonizată în 1959 de către Sf. pp Ioan al XXIIl-lea.

Sfânta Maria Magdalena Pazzi, călugăriţă carmelitană

„Duhul Sfânt vine în sufletul nostru ca un izvor care îl inundă. Așa cum atunci când două fluvii se întâlnesc, se întrepătrund astfel încât cel mai mic își pierde numele și ia numele celui mai mare, astfel acționează și Spiritul Divin când vine pentru a se uni cu sufletul. Trebuie ca acesta, care este mai mic, să-și piardă numele și să se abandoneze Duhului. Aceasta se întâmplă dacă sufletul se va întoarce spre Duhul Sfânt, pentru a deveni una cu El. Prin elanul iubirii, Duhul care este în același timp mobil dar și imobil, pătrunde în noi.”

S-a născut la Florența în 1566 și a fost educată în spirit de credință, până la intrarea sa, la vârsta de 16 ani, în Carmelul Santa Maria degli Angeli – cea mai veche mânăstire a Ordinului – (prima care a primit călugărițe carmelitane, în vremea lui Jean Soreth). Intrarea în Carmel se întâmpla chiar pe 27 noiembrie 1582, (la ceva mai mult de o lună de la moartea Sfintei Tereza de Avila),unde primește numele „Maria Magdalena a Cuvântului Întrupat”. Aici ea urma să ducă o viață ascunsă, în rugăciune și renunțări. Manuscrisele sale ne relatează despre viața sa mistică, care le-a marcat pe surorile sale din Florența, vreme de 25 de ani. Preocupată de reînnoirea spirituală a Bisericii, ea le-a antrenat pe surorile ei către o viață de perfecțiune, în trăirea desăvârșită a stării lor.

Renumită pentru carismele sale, a murit în 1607 (la 41 de ani) și a fost canonizată de pp Clement IX, pe 28 aprilie 1669, 47 de ani după canonizarea Terezei.

Fericita Ana a Sf. Bartolomeu, ocd

„Oh, fericită tăcere! Prin această tăcere, Doamne, Tu strigi și faci să răsune învățătura Ta în lumea întreagă, și, în această tăcere, mai mult decât în cărți și în studiu, cei care te iubesc găsesc înțelepciunea.

Domnul S-a făcut pentru noi izvor de apă vie pentru ca noi să nu pierim în acest ocean de încercări. (…) Fără credință nu putem înainta pe calea regală a tainelor lui Dumnezeu. Credința ne deschide ochii, ea ne conduce. Acolo unde nu este credință, nu este lumină și nici drum care să conducă la bine.”

Ana García Manzanas a văzut lumina zilei la Almendral, în Vechea Castilie, în 1549. Sfânta Tereza îi primește profesiunea religioasă în 1572, în prima ei mânăstire de Carmelite Desculțe, la San Jose de Avila. Mai târziu, Tereza o va lua ca însoțitoare în călătoriile ei și ca infirmieră personală. Confidentă și prietenă apropiată a Sfintei, va avea privilegiul ca aceasta să moară în brațele ei.

Moștenitoare a spiritului Terezei, Ana a Sf. Bartolomeu va face parte din grupul de Carmelite spaniole care vor ajunge încă din 1605 în Franța și în Belgia, pentru a duce la îndeplinire Reforma Tereziană. Devenită sufletul operei tereziene în aceste țări, ea s-a comportat întotdeauna ca o adevărată fiică a Bisericii, arzând de zel pentru mântuirea sufletelor.

Mai întâi soră conversă, apoi Maică Superioară la Pontoise și la Tours și în cele din urmă, fondatoare a mânăstirii din Anvers, ea a avut mult de luptat și de suferit pentru a păstra spiritul Sfintei sale Maestre. Autobiografia ei ne dă multe informații despre viața sa de comuniune cu Dumnezeu.

Moare la Anvers în 1626 și va fi beatificată de catre papa Benedict al XV-lea pe 6 mai 1917, fiind invocată ca „apărătoare a păcii”.

Sfânta Tereza de Avila îi recunoscuse sfințenia încă din timpul vieții, legendare fiind deja cuvintele acesteia: „Ana, Ana, tu ești sfânta, eu nu am decât faima [de sfințenie]…”

Foto: Ana de Sf Bartolomeu, pictor Frans de Wilde

Fericitul Alfons-Maria (Mazurek) al Sfântului Duh, ocd, martir

„ În întristări, în suferințe și în temeri, ca și în ispite, îmi voi găsi mereu refugiul în preajma Mariei, mama mea prea-iubită. Îi ofer tot ce sunt și toate. Cu Ea vreau să să rămân, credincios, la picioarele Crucii lui Isus.”

Iosif Mazurek s-a născut la 1 martie 1891 la Baranowka, dioceza de Lublin, în Polonia. A îmbrăcat haina Carmelului în 1908, la Wadowice, cu numele de Alfons-Maria al Sântului Duh și a fost ordinat preot la Viena, Austria, pe 16 iulie 1916, în ziua Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel.

Renumit pentru calitățile sale de organizator și recunoscut pentru cele de educator, a fost mai întâi prefect de studii și professor la micul Seminar din Wadowice până în 1930. Ales atunci, Prior al Mânăstirii din Czerna, își va asuma această funcție până la sfârșitul vieții sale, cu o întrerupere de trei ani 1936-1939, când a fost econom la aceeași mânăstire.

Fervent animator al devoțiunilor ce țin de carismele carmelitane, s-a dedicat într-un mod special în dirijarea corului Carmelului Secular. Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ostilitatea nazistă se făcea din ce în ce mai simțită și represaliile s-au intensificat și în Polonia. Astfel P. Alfons-Maria a fost împușcat de naziști la Nawojowa Gora pe 28 august 1944, la vîrsta de 53 de ani.

Sf. pp Ioan Paul al II-lea a venit personal în Polonia pe 13 iunie 1999, pentru a beatifica 108 martiri ai persecuției naziste, printre care și pe fratele nostru, Alfons-Maria Mazurek al Sf. Duh.

Sf. Profet Eliseu, Părinte al Ordinului Carmelitan (împreună cu Sf. Ilie)

Ucenic al Sf. Profet Ilie, Eliseu va primi mantia maestrului său și prin urmare, va deveni moștenitorul misiunii acestuia, și anume: să le amintească celor din poporul lui Israel să se întoarcă la cultul singurului Dumnezeu adevărat.

Numele său provine din ebraică: „El Yasa”, ceea ce se poate traduce prin „Dumnezeu e ajutorul meu” sau „Dumnezeu e salvarea mea”.

După profetul Ilie, Eliseu este considerat și el ca părinte al Ordinului Carmelitan. Prima constituție a eremiților de pe Muntele Carmel amintește că Ordinul își are originea în „profeții Ilie și Eliseu, locuitori plin de zel ai Muntelui Carmel”

– Eliseu a fost chemat să-l urmeze pe Ilie (1R 19,19-21)
– El pleacă pentru a-l urma și a-l servi pe Ilie. El este acela care turna apă pe mâinile lui Ilie (2R 3,11)
– Eliseu cere și primește „îndoit” spiritul lui Ilie în momentul răpirii acestuia la Cer (2R 2,13). Spiritul lui Ilie se odihnește asupra lui (2R 2,15).

În secolul al XVII-lea, carmelitanii și-au ridicat pe Muntele Carmel o Mânăstire și celebrau ocazional slujbe în „Grota lui Ilie” sau „Școala Profeților” Această grotă a devenit mai apoi moscheie iar în zilele noastre, o sinagogă. Însă pe 14 iunie, comunitatea carmelitană stabilită pe Muntele Carmel a obținut autorizația de a celebra sărbătoarea profetului Eliseu în grotă.

Fericita Maria Candida a Euharistiei, ocd

„Să Îl contemplăm cu o credință sporită pe Prea-Iubitul nostru în acest Sacrament, să trăim din prezența Aceluia care vine zilnic la noi, să rămânem cu El în profunzimea sufletului nostru, iată viața noastră! Cu cât această viață interioară va deveni mai intensă, cu atât ne vom simți mai carmelitane, cu atât vom înainta în perfecțiune. Această contact cu Isus, această unire cu El este practic totul pentru noi. Câte roade pot izvorî de aici în toate virtuțile noastre, ne revine nouă să experimentăm… Pentru a trăi cu Isus, a-I trăi virtuțile, trebuie să-I ascultăm vocea mereu blândă, să-I primim voința cu o iubire neîmpărțită și să o îndeplinim pe dată, pentru a-L bucura imediat. Iar când ochii noștri se închid într-o dorință plină de iubire, de a nu-L contempla decât pe El în adâncul inimii noastre, nu este oare pentru a împlini nevoia lăsată de Împărtășania de dimineață? Nu oare pentru a regăsi în noi această Prezență care ne atrage acolo unde locuiește, acolo unde este vie? Ciboriul din Sfântul Tabernacol și acela din inima noastră sunt două lucruri între care nu pot face diferență…”

Maria Barba s-a născut la Cantazaro, pe 16 ianuarie 1884. Se mută la Palermo și Maria-Candida va primi aici prima Sfântă Împărtășanie pe 3 aprilie 1894.

Familia sa, deși profund creștină se opune cu fermitate vocației religioase pe care Maria a manifestat-o încă de la vârsta de cincisprezece ani. De fapt, Maria a trebuit să aștepte aproape douăzeci de ani pentru a-şi putea realiza aspirația, dovedind în acești ani de așteptare și de suferință interioară, o surprinzătoare tărie sufletească și o fidelitate deosebită față de inspirația inițială.

În 1919, intră la Carmelitele Desculțe din orașul Ragusa, unde va face profesiunea solemnă pe 23 aprilie 1924 și își va lua numele de Maria Candida a Euharistiei, dorind „să-i țină companie lui Isus din Euharistie cât mai mult posibil”. Prelungește orele de adorație, și mai ales ora de la 23 la 24 din fiecare joi o petrece în fața tabernacolului. Euharistia polariza cu adevărat întreaga ei viață spirituală, nu atât prin manifestările de devoțiune, cât prin incidența vitală a relației dintre sufletul ei și Dumnezeu.

În mânăstirea sa va fi de mai multe ori aleasă prioră și Maestră de novice, strălucind de sfințenie atât în interiorul comunității cât și în exteriorul ei, împărtășind și altora iubirea pentru Euharistie, mai ales prin intermediul numeroaselor sale scrieri. Cea mai cunoscuta, „Euharistia” este o adevărată bijuterie de spiritualitate euharistică trăită.

Va contribui în mod direct la răspândirea Carmelului terezian în Sicilia, prin fondarea unuia la Siracusa, şi prin determinarea reîntoarcerii în această zonă a ramurii masculine a Ordinului.

Moare pe 12 iunie 1949, de Solemnitatea PreaSfintei Treimi și este beatificată pe 21 martie 2004 de catre Sf. pp Ioan Paul al II-lea. În timpul omeliei de beatificare, papa spunea că Maria Candida a fost o „autentică mistică a Euharistiei, făcând din ea centrul unificator al întregii sale existențe, după tradiția carmelitană, în special după exemplul Sf. Tereza de Avila și a Sf. Ioan al Crucii”

 Sfinții Zelie și Louis Martin – părinții Sfintei Tereza a Pruncului Isus (de Lisieux)

Sf. Tereza a lui Isus, de Los Andes, ocd

Novice carmelitană desculță, comemorată pe 13 iulie de către Ordinul Carmelitan.

Pe numele său civil Juanita Fernandez Solar, Tereza de Los Andes este prima chiliană și prima carmelită americană ridicată la cinstea altarelor. Ea s-a născut la Santiago de Chile, pe 13 iulie 1900, într-o familie înstărită.

Începând de la 6 ani, ea o va însoți pe mama sa la liturghie aproape în fiecare zi, cu profunda dorință de a se împărtăși, ceea ce va și face pentru prima dată pe 11 septembrie 1910. De atunci ea se va împărtăși în fiecare zi, petrecând mult timp împreună cu Isus, „prietenul ei”.

Încă din copilărie trăiește o intensă viață mariană, ceea ce va deveni unul din pilonii vieții sale spirituale. Cunoașterea și iubirea Mamei lui Dumnezeu o va însufleți și o va susține în fiecare etapă a drumului ei de urmare a lui Isus.

A făcut studiile la colegiul Sacré-Cœur (1907-1918). Profund atașată de familia sa, nu credea că se va putea vreodată despărți de ea. Generozitatea ei însă, a ajutat-o să treacă peste perioada de trei ani de internat, care o va pregăti pentru separarea definitivă de ai săi, pe 7 mai 1919, când va intra în comunitatea carmelitanelor din Los Andes.

Juanita primise chemarea pentru Carmel la 14 ani. Prin lectura sfinților Ordinului și o corespondență asiduă cu priora mănăstirii din Los Andes, ea se pregătise atât de bine. I se admira luciditatea cu care, la 17 ani, înțelegea idealul unei carmelite și ardoarea cu care apăra viața contemplativă, pe care „lumea o trata drept inutilă”. Ea a ales-o din iubire pentru lume, gândindu-se că o să-i fie mai de folos dacă îi va da mărturie despre dimensiune spirituală a omului și dacă va contribui cu sacrificiul propriu la acela al lui Cristos, care face ca sângele Lui să atingă omenirea și să o purifice.

Carmelită fiind și-a luat numele de Teresa a lui Isus. Nu a trăit nici măcar un an întreg în mănăstire, unde a murit pe 12 aprilie 1920. Călugărițele erau sigure că ea era sfântă încă de la intrarea în mănăstire. A putut astfel să-și termine în atât de puțin timp cursa spre sfințenie, pe care a început-o cu atâta seriozitate, cu mult înainte de prima sa Împărtășanie.

Mereu disponibilă celorlalți, uitându-se pe ea însăși pentru a-i sluji cu bucurie, Teresa făcea ca virtutea să pară atrăgătoare. Viața sa a fost mereu, obișnuită, echilibrată. Atinsese o maturitate de invidiat prin sinteza armonioasă pe care o realiza, între divin și uman: rugăciune, studiu, treburi casnice și sport-ul pe care îl iubea așa mult, mai ales înotul și călăria.

Tânără, frumoasă, simpatică, sportivă, bucuroasă, echilibrată, serviabilă și responsabilă, Teresa din Los Andes îi poate antrena pe tineri în căutarea lui Cristos și în a le reaminti tuturor că trăirea evangheliei iubirii este un drum de implinire personală.

Prin mijlocirea sa, Dumnezeu răspândește o ploaie abundentă de haruri și atrage la el numeroși fii rătăcitori. Sanctuarul său , unde se strâng în fiecare lună mai mult de o sută de mii de pelerini, a devenit un centru spiritual în Chile. Astfel Teresa de Los Andes împlinește misiunea care i-a fost recunoscută puțin după ce a murit, să trezească foamea și setea după Dumnezeu în lumea noastră materialistă.

Teresa a lui Isus de Los Andes a fost beatificată pe 3 aprilie 1987 la Santiago de Chile si canonizată solemn la Roma, pe 21 martie 1993, de același suveran pontif, Sf. pp Ioan Paul II.

 Fericita Tereza a Sf. Augustin și însoțitoarelele, carmelitane desculțe, martire la Compiegne

Cele 16 Carmelite ale mănăstirii Întrupării de la Compiègne, aflând gravele evenimente ale Revoluției franceze, au făcut vot să moară martire, oferindu-I-se lui Dumnezeu ca victime de ispășire și implorând pacea pentru Biserică.

Mai întâi au fost expulzate din mănăstirea lor, arestate și închise pe 24 iunie 1794. În timpul detenției lor, ele nu au încetat să împărtășească bucuria și acceptarea voinței divine și celorlalți prizonieri, încurajându-i să își găsească puterea în iubirea lui Dumnezeu. Condamnate la moarte pentru credința lor nestrămutată în Biserică, pentru fidelitatea către consacrarea lor religioasă și pentru devoțiunea lor către Prea Sfintele Inimi ale lui Isus și Maria, ele au urcat curajoase pe eșafod, după ce și-au reînnoit profesiunea religioasă, cântând imnuri liturgice. Așa au murit, ghilotinate, la Paris, pe 17 iulie 1794.

Au fost beatificate de Sf.pp. Pius al X-lea, în mai 1906

Solemnitatea Sf. Ilie Profetul, Părintele Ordinului Carmelitan

Profetul Ilie, care a trăit în secolul al IX-lea înainte de Cristos, apare în Sfintele Scripturi ca un om al lui Dumnezeu, neprihănit, care trăiește mereu în prezența Acestuia și care, arzând de zel, luptă pentru a I se da doar Lui, cultul cuvenit, ca unic și adevărat Dumnezeu. Ilie îi ia partea Domnului în celebra provocare de pe Muntele Carmel. Apoi este învrednicit de a trăi experiența întâlnirii intime cu Dumnezeul Cel Viu, pe muntele Horeb (Sinaï).

Spre secolul al XII-lea, primii eremiți au inaugurat un stil de viață cenobitic pe Muntele Carmel, în cinstea Sfintei Fecioare Maria, căreia I-au închinat prima lor Biserică. Aceștia și-au ațintit privirea asupra lui Ilie, conform tradiției monastice în vigoare, luându-i ca modele de viață pe însuși Profetul – ca și Conducător și Părinte (Fondator) – și pe Sf. Fecioară – ca Regină, Mamă și Soră.

Sf. Albert de Trapani (Sicilia), preot și călugăr carmelitan

Născut la Trapani în sec. XIII, intrat în Carmel foarte devreme, Albert și-a petrecut întreaga viața în Sicilia, unde a și murit, în jurul anului 1307, în mănăstirea din Mesina. Iubirea pentru curăție și fidelitatea față de rugăciune sunt trăsăturile principale ale fizionomiei sale spirituale. Predicator foarte bun, va deveni Provincialul Siciliei în 1296. Se știe despre el că făcea miracole încă din timpul vieții; iată de ce, încă imediat după moartea sa, cultul său s-a răspândit foarte repede și a devenit foarte popular, legenda completând astfel istoria.

În 1457, Papa Calixt III autorizează verbal (Vivaë vocis Oráculo) celebrarea cultului său.

 Este canonizat pe 31 mai 1476 de către pp Sixt IV.

St. Teresa Benedicta a Crucii (Edith Stein) – evreică, filosof, călugăriță carmelitană desculță, martiră.

 „Mântuitorul Tău stă pe Cruce în fața ta, cu inima deschisă. Și-a golit tot sângele din ea pentru a câștiga inima ta. Dacă vrei să Îl urmezi…”

Edith Stein s-a născut la Breslau pe 12 octombrie 1891, într-o familie evreiască. În timpul adolescenței, își pierde convingerile religioase și la un moment dat cochetează cu ateismul. Studiile universitare strălucite au făcut din ea un filosof remarcat de profesorii și colegii ei.În scurt timp, lectura vieții Sfintei Tereza de Avila va aduce adevărul în inima și spiritul ei. Începând cu Botezul, în 1922, viața sa spirituală se va aprofunda și va influența și activitatea ei de profesoară și educatoare.La 42 ani, în 1933, intră în Carmel-ul din Koln, sub numele de Sora Tereza-Benedicta a Crucii.

Pe 2 august 1942, este arestată în timpul rugăciunii, chiar în capela mănăstirii din Echt, Olanda, (unde se refugiase împreună cu sora ei Rosa, în 1938). Oferindu-și viața ca jertfă de ardere-de-tot pentru poporul său, Israel, ea moare ca martiră a credinței creștine într-o cameră de gazare din lagărul din Auschwitz, pe 9 august 1942, în plină persecuție nazistă.

De o inteligență și o cultură excepționale, numeroasele sale scrieri dovedesc o mare credință și o profundă spiritualitate.

Ea a fost beatificată la Koln de către Sf. pp Ioan Paul II, pe 1 mai 1987, pentru „eroismul vieții sale și moartea de martir al credinței”. Biserica o cinstește ca pe „o fiică a lui Israel, care în timpul persecuțiilor naziste, a rămas unită, prin credință și iubire, cu Domnul Isus Cristos, crucificat, precum o catolică adevărată și cu poporul său, precum o evreică adevărată.” Această predică a pp Ioan Paul II arată recunoașterea importanței poporului evreu și a tradiției ebraice în viața Edithei Stein.

Va fi mai apoi canonizată tot de pp Ioan Paul II pe 11 octombrie 1998 și proclamată co-patroană a Europei pe 1 octombrie 1999.

 Mai multe despre Sf. Edith Stein…

Fer. Maria-Sagrario a Sf. Luigi de Gonzaga, călugăriță carmelitană desculță și martiră

„Dacă ești preocupat să urmezi perfecțiunea, caută în primul rând să fii modest în gândurile, vorbele, faptele și dorințele tale; învață ce înseamnă umilința și muncește cu tenacitate ca să o dobândești. Ține-ți mereu privirea ațintită către Isus, Prea-Iubitul nostru, întrebându-L ce își dorește pentru tine în adâncul inimii Lui, și nu-I refuza niciodată, absolut nimic, chiar dacă aceasta înseamnă să mergi împotriva dorințelor tale.”

S-a născut la Lillo (Toledo) pe 8 ianuarie 1881. Studii avansate de farmacie fac din ea una din primele femei din Spania calificate în această profesie. În 1915, intră în Carmelul „Sf. Ana și Sf. Iosif”, la Madrid, unde spiritul său de rugăciune și iubirea pentru Euharistie au făcut-o să se apropie mult de idealul contemplativ și eclezial al Carmelului terezian.

Prioră a comunității sale, ea primește martiriul ca pe un har dorit cu ardoare, cu toată credința și cu toată iubirea pentru Domnul Isus Cristos Răstignit, în dimineața zilei de 15 august 1936.

Pe 10 mai 1998, sf. pp Ioan-Paul II, o beatifică la Roma, ca martiră a războiului civil din Spania, împreună cu o altă carmelitană, María de las Maravillas de Jesús.

Fericiții Jean Baptiste, Michel Louis și Jaques, preoți și călugări carmelitani, martiri în Revoluția Franceză

Jean-Baptiste Duverneuil s-a născut la Limoges, prin 1737, Michel-Louis Brulard la Chartres pe 11 iunie 1758, și Jacques Gagnot la Frolois pe 9 février 1753.

Toți trei au avut vocație pentru Carmel, loc unde viața lor a fost o foarte serioasă pregătire pentru martiriul de care au avut parte.

Arestați pentru credința lor în Dumnezeu, Biserică și papă, ei au făcut parte dintre cei 64 de preoți și călugări înghesuiți pe două corăbii-închisoare, ancorate în rada portului Rochefort (Franța) în 1794-95. Martori ai lui Cristos și al mesajului Său de iubire, au rămas până la sfârșit credincioși idealului și promisiunilor lor, oferindu-și serviciile celorlalți deținuți și devenind astfel asemănători lui Isus.

Epuizați de suferințe fizice, au murit: P.Jean-Baptiste pe 1 iulie, P.Michel-Louis pe 25 iulie și P.Jacques pe 10 septembrie, același an,1794.

Au fost beatificați pe 1 octombrie 1995 de către sf. pp Ioan Paul II, împreună cu ceilalți 61 de martiri de la Rochefort.

Sfânta Teresa Margherita a Preasfintei Inimi, călugăriță carmelitană desculță

Descendentă a nobilei familii Redi, Teresa-Margherita vede lumina zilei la Arezo (Toscana) în 1747. Intrată în Carmel-ul din Florența pe 1 sept. 1764, a trăit în comunitate o viață contemplativa excepțională. A înțeles că vocatia ei era să trăiască ascunsă, în iubire și jertfire de sine. A avut de asemenea multe ocazii de a practica o caritate eroică în cei 6 ani de clauzura, de la 17 ani la 23.

În loc să se plângă în continuu de nevrednicia ei, a lăsat la o parte toate gândurile despre sine, în fața infinitei majestați și ale lui Dumnezeu; iar modul cel mai profitabil și sincer de a se desconsidera, era acela de a se uita pe sine cu desăvârșire.

Totuși, cunoașterea de sine (spre deosebire de amorul-propriu) o făcea să nu se deprime la vederea imperfecțiunilor sale. “pot totul in Cel ce poate totul” obișnuia sa spuna cu Sf. Paul, refuzând să se descurajeze.

Dumnezeu avea să-i dea ceea ce îi lipsea. Se abandona pe sine în bunatatea și mila Domnului “Nimic de la mine. Totul de la Dumnezeu… Cât de mica și de slabă sunt, după puterile mele, cu atât mai bogată și mai puternică voi fi în El. El se va arăta și mai glorios în mila Sa, pe cât sunt eu mai nevrednica, în păcatele și nimicnicia mea”.

A murit in 1779. A fost beatificata pe 9 iunie 1929, de către papa Pius XI și canonizata pe 19 martie 1934 de către același papă.

Trupul său, nedescompus, este păstrat în biserica Mănăstirii Carmelitanelor Desculțe din Florența.

Fericita Maria a lui Isus Lopez Rivas, ocd

« Nu numai ca Maria a lui Isus va deveni o sfântă, ea este deja una.» Tereza de Avila

Născută la Tartanedo, sat din provincia Guadalajara, pe 18 august 1560, Maria a lui Isus intră în Carmel-ul din Toledo la vârsta de 17 ani.

Pe cînd era încă novice, ea îl ascultă pe Sf. Ioan al Crucii declamându-și poemele mistice și povestind despre prizonieratul său chiar în ziua în care a evadat; ea a fost aceea care a consemnat totul.

Sf. Teresa de Avila îi purta o mare afecțiune și stimă, într-atât încât i-a lăsat manuscrisele de la cartea Întemeierilor și de la cea a Castelului Interior, pentru o eventuală revizuire. Aceasta o denumea cu duioșie „Mi letradillo” – (mic învățat, savant), datorită înțelepciunii sale în cele spirituale.

Maestră de novice la 24 ans, apoi Prioră, la 31, a trebuit să suporte cu răbdare timp de 20 de ani, acuzațiile calomnioase ale unei surori din comunitatea sa.

A ajuns la o înaltă cunoaștere a tainelor divine și a dobândit harul de a împărtăși Patimile Domnului. Părintele Jeronimo Gracian, in „Pelegrinările Sf. Anastasie” vorbește despre Maria a lui Isus în termeni elogioși, și asta pe când ea mai era in viață.

A murit la Toledo pe13 septembrie 1640. Trupul său incorupt se află în biserica mănăstirii de carmelitane din Toledo. A fost declarată fericită de către pp Paul al VI-lea în 1976.

 Sf. Albert al Ierusalimului, Episcopul care a dat Regula Ordinului Carmelitan.

„Trăiți în dependență față de Isus Cristos și slujiți-L cu fidelitate, cu inimă pură și bună conștiință.” Regula 2

Născut la Castel Gualtieri în jurul anului 1149, Albert a cerut să fie admis de călugării Sfintei Cruci din Mortara, congregație căreia îi va deveni Prior general în 1180.

Numit mai întâi episcop de Bobbio (1184), apoi de Verceil (1185), va fi mai apoi înaintat ca Patriarh Latin al Ierusalimului în 1205.

El va incarna idealul bunului păstor prin cuvântul și exemplul său, lucrând neobosit pentru pace.

Către anul 1208, el este acela care dă eremiților de pe Muntele Carmel o Regulă de viața, remarcabilă prin nivelul său spiritual.

Pe14 septembrie 1214, de Solemnitatea Înălțării Sfintei Cruci, în timpul unei procesiuni, este asasinat prin lovituri de cuțit de către un cavaler al Sf. Ioan, pe care îl demisese pentru conduita nepotrivită, cu ceva timp în urmă.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, ocd – Învățătoare a Bisericii – Doctor în “Divini Amoris Scientia”, așa cum a fost declarată de Papa Ioan Paul al II-lea acum aproape 20 de ani, pe 19 octombrie 1997.

„Nu s-ar putea să-mi fie teamă de un Dumnezeu care, pentru mine, s-a făcut atât de mic … Îl iubesc!… deoarece El nu este decât Iubire și Milostivire!” (Scrisori 266)

Mai multe despre Sf. Tereza de Lisieux:
https://carmelitanisnagov.ro/…/ordinu…/figuri-moderne/…

 Sfânta Tereza de Avila – Maestră de Rugăciune, Reformatoarea Ordinului Carmelitan, Doctor al Bisericii – Liturghia solemnă la Sanctuar la ora 19.

Sfânta Tereza din Ávila, numită şi Tereza cea Mare şi-a dobândit un loc deosebit în rândul sfinţilorlor prin activitatea de reformare a mănăstirilor de călugăriţe şi călugări din ordinul Carmelitan, prin viaţa ei ţesută din suferinţe, extaze şi minuni, şi prin scrierile pline de farmec şi înţelepciune suprafirească, scrieri ce i-au adus titlul de “Doctor Ecclesiae”, “Învăţător al Bisericii”, acordat de Papa Paul al VI-lea la 27 septembrie 1970.

Ziua de 4 octombrie a anului 1582 este cunoscută ca puntea de trecere între calendarul vechi, iulian, şi calendarul nou, gregorian. Pe baza cercetărilor şi recomandărilor astronomilor, Papa Grigore al XII-lea a dispus ca după această zi să urmeze data de 15 octombrie, recuperându-se astfel rămânerea în urmă a datelor calendaristice faţă de poziţiile reale ale pământului şi soarelui. În aceeaşi noapte de 4 spre 15 octombrie se stingea din viaţă una dintre femeile extraordinare ale Evului Mediu şi ale tuturor timpurilor: Sfânta Tereza din Ávila.

În cartea de familie a soţilor Alfons de Cépeda şi Beatrice de Ahumada din oraşul Ávila (Spania) se notează: “Miercuri, a douăzeci şi opta zi din luna martie a anului 1515, s-a născut fiica mea Tereza, la orele 5 dimineaţa, poate cu o jumătate de oră mai târziu sau mai degrabă, la răsăritul soarelui din acea zi”. Tereza a avut nouă fraţi şi două surori. Dintre ei îl prefera pe Rodriguez, fratele mai mare cu câţiva ani; citeau împreună vieţile sfinţilor şi făceau planuri de expediţii eroice.. Într-o zi au plecat înainte de răsăritul soarelui pe drumul spre Salamanca, hotărâţi să ajungă în Africa, unde sperau că maurii le vor tăia capetele şi-i vor face martiri. Un unchi de al lor i-a întâlnit în afara oraşului şi aflând de scopul călătoriei i-a readus acasă. La dojana aspră a părinţilor, Rodriguez a răspuns: “Micuţa m-a luat cu ea”. Tereza avea atunci şapte ani. Departe de a se descuraja, s-au hotărât să ducă o viaţă de pustnici, construind chilii improvizate în grădina părintească şi impunându-şi acte de penitenţă asemănătoare cu ale vechilor călugări din pustiul Tebaidei. Deja din anii copilăriei, Tereza a dovedit o rară capacitate de a trece de la dorinţe la fapte şi de a atrage pe alţii de partea ei. După ce la vârsta de doisprezece ani a pierdut-o pe mama, ea s-a aruncat în genunchi în faţa unei icoane a Preacuratei şi a implorat-o să-i fie mamă.

Odată cu anii copilăriei s-au risipit şi multe din elanurile sufleteşti; Tereza notează în autobiografia ei: “A venit şi momentul când ochii mi s-au deschis la frumuseţile naturii, cu care, după cum se spunea, Dumnezeu a fost foarte darnic faţă de mine. Eu ar fi trebuit să-i mulţumesc, dar din nefericire m-am folosit de ele pentru a-L ofensa, după cum se va vedea din această istorisire”. Apoi ea vorbeşte despre “marile sale păcate”: citirea cu pasiune a romanelor de aventuri cavalereşti, dorinţa de a plăcea şi a face impresie prin ţinută, coafură, parfumuri, plăcerea de a întreţine conversaţii amuzante; în chip deosebit se consideră vinovată pentru prietenia cu o tânără, a cărei conversaţie “a produs în mine cea mai tristă schimbare… Învăţând din experienţa mea, aş vrea ca părinţii să fie extrem de atenţi cu privire la acest lucru”. Pentru formarea intelectuală şi morală a fiicei sale, Alfons de Cepeda a încredinţat-o pensionului ţinut de surorile augustine. Aici s-a întâlnit cu o călugăriţă sfântă, Maria Briceno, care i-a redeşteptat în suflet gândul şi dorinţa frumuseţilor nepieritoare. Simţea totuşi că i-ar veni foarte greu să se despartă de bucuriile preferate şi ea însăşi mărturiseşte că dorea mult “ca Bunul Dumnezeu să nu o cheme la viaţa de mănăstire”. Cu toate acestea, în urma convorbirilor cu un alt suflet ales, “m-am hotărât să mă înving pe mine însămi”; a cerut permisiunea tatălui său şi a intrat în mănăstirea călugăriţelor carmelitane din Ávila.

“Când am îmbrăcat haina călugărească, Domnul m-a făcut să înţeleg cât de darnic este faţă de cei care se înving pe ei înşişi pentru a-i sluji lui. În aceeaşi clipă am simţit în sufletul meu o mulţumire atât de mare pentru starea pe care am ales-o, încât nimic nu a putut să o micşoreze până în ziua de astăzi… Nu aveam încă, mi se pare, iubirea de Dumnezeu… Dar o lumină puternică m-a făcut să înţeleg că tot ce este trecător valorează foarte puţin”. Timp de douăzeci de ani a trăit în mănăstire, încercând să împace dorinţa desăvârşirii spirituale cu satisfacerea dorinţei de comoditate şi afecţiuni umane. Dar într-o zi, icoana cu “Ecce Homo” aflată în capelă s-a însufleţit şi a început să sângereze în prezenţa Terezei; atunci Tereza a îngenunchiat în faţa lui Cristos şi L-a rugat să-i dea “odată pentru totdeauna puterea de a nu-l mai ofensa”. Întărită de harul divin, a rupt în inima ei legăturile unor afecţiuni prea omeneşti şi a dăruit-o lui Dumnezeu, începând o viaţă nouă, plină de suferinţe şi bucurii suprafireşti, pe care le-a descris cu măiestrie în cărţile sale: “Drumul perfecţiunii”, “Gânduri despre iubirea de Dumnezeu”, “Castelul interior”.

Deoarece în mănăstiri pătrunsese luxul, comoditatea, delăsarea, Tereza a simţit chemarea de a se consacra operei de reformare a vieţii călugăreşti. După ce s-a sfătuit cu mai mulţi oameni renumiţi prin sfinţenia şi înţelepciunea lor, a obţinut de la Papa Pius al IV-lea aprobarea de a proceda la întemeierea unor mănăstiri în care să se respecte cu stricteţe rânduielile primitive, foarte aspre, ale ordinului Carmelitan. Astfel, la 27 august 1562 a luat fiinţă lângă Ávila prima mănăstire a Carmelitanelor Desculţe, dedicată Sfântului Iosif. Cu această ocazie s-a sfinţit şi prima biserică în cinstea Sfântului Iosif. La moartea Sfintei Tereza existau în Spania 32 mănăstiri reformate, 17 pentru femei şi 15 pentru bărbaţi. Această operă imensă a cerut din partea Sfintei Tereza multă energie, tenacitate, inteligenţă şi îndeosebi o încredere fără margini în Providenţa divină. “Tereza fără harul lui Dumnezeu este o femeie sărmană; cu harul lui Dumnezeu, este o forţă; cu harul lui Dumnezeu şi cu mulţi bani, este o putere”.

Cunoscătoare adâncă a vieţii sufleteşti şi înţeleaptă conducătoare de conştiinţe, Tereza a rămas şi femeia practică ce se ocupa de cele mai mărunte lucruri din casă şi de problemele economice ale vieţii; la orice reîntâlnire cu surorile ei de mănăstire, căuta să vină cu mici atenţii pentru fiecare dintre ele şi dorea ca severitatea mănăstirească să fie însoţită de o sinceră şi neîncetată voie bună.

La 4 octombrie 1582 se afla în mănăstirea din Alba (Spania), epuizată de eforturile şi călătoriile întreprinse; simţind că se apropie sfârşitul, a cerut să i se aducă Sfânta Împărtăşanie; când a văzut Preasfântul Sacrament, a exclamat: “Domnul meu şi Mirele meu! A venit în sfârşit clipa după care am suspinat cu atâta dor”. Spre orele 9 seara a închis ochii, cu capul rezemat de braţul sorei Ana a Sfântului Bartolomeu, după un extaz ce a durat 14 ore. Papa Grigore al XV-lea a ridicat-o la cinstea sfintelor altare în ziua de 12 martie 1622, confirmând sentimentele de adâncă veneraţie cu care a fost înconjurată chiar înainte de sfârşitul vieţii pământeşti.

Mai mult, aici…

Fericita Françoise d’Amboise (1427-1485), călugăriță carmelitană, întemeietoarea primelor Carmeluri din Franța

„Faceți în orice împrejurare ca Dumnezeu să fie iubit cât mai mult!”

La 15 ani s-a căsătorit cu Pierre II, duce de Bretagne. Văduvă la 30 de ani, a depus votul (promisiunea solemnă) de a nu se mai recăsători. Ajutată de Fericitul Jean Soreth, priorul general al Carmelitanilor din acea vreme, ea întemeiază prima mănăstire de călugărițe carmelitane din Franța, aproape de Vannes. Acolo, la 40 ani, pe 25 martie 1468, primește și ea haina Carmelului și un an mai târziu depune voturile definitive în viața monahală.

Fericitul Francisc Palau y Quer, preot și călugăr carmelitan desculț, fondator, printre altele, al Congregației Carmelitanelor Misionare, prezentă și în România.

„În ziua în care am fost ordinat preot, am fost consacrat în serviciul tău, Biserică, și din acel moment nu îmi mai aparțin, sunt cu totul al tău, ca și toate acțiunile mele, tot ce sunt și tot ce am…

Misiunea mea se reduce la aceea de a anunța tuturor popoarelor ca tu, Biserică, ești nespus de frumoasă și de vrednică de iubire și să le vestesc ca și tu îi iubești.”

Francisc s-a născut la Aytona (provincia Lerida) în Spania, pe 29 decembrie 1811. Intră în Carmel în 1833, este ordinat preot în 1836. Apoi evenimentele politice ale vremii îl obligă la exil, în Franța. La reîntoarcerea în Spania în 1851, fondează la Barcelona „Școala Virtuții” – o cateheză pentru adulți, ținută în fiecare duminică în parohia sa, care se desfășura de-a lungul unui an întreg, și care cuprindea tot misterul creștin și viața morală. Aceasta este închisă după nu multă vreme din motive politice și părintele se vede din nou exilat pe nedrept pe insula Ibiza, unde trăiește ca eremit, între 1854 și 1860, experimentând astfel, într-o manieră intimă și dureroasă, vicisitudinile prin care trecea Biserica timpului.

Fondează congregația Fraților și Surorilor Carmelului misionar terezian între1860-61. Predică nenumărate misiuni populare, propagând peste tot profunda sa devoțiune marială și iubirea sa pentru Biserică, pe care o vede ca pe un mister ce trebuie trăit.

Mort la Tarragona pe 20 martie 1872, a fost beatificat de catre Ioan-Paul II pe 14 aprilie 1988.

Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi
Obține Premiul întâi la pian la Conservatorul de la Dijon, la treisprezece ani.
Moare treisprezece ani mai târziu, la Mănăstirea Carmelitană din Dijon;
Între timp, Elisabeth Catez devine una dintre cele mai mari mistice ale timpurilor noastre: Elisabeta a Sfintei Treimi.
S-a născut la Bourges (Franţa) pe 18 iulie 1880 şi a intrat în Carmelul de la Dijon în 1901. Este contemporană cu Tereza de Lisieux, căreia i-a citit cartea Istoria unui suflet, în anul 1898, primind o confirmare a aspiraţiilor ei profunde. După marele teolog H. U. von Balthasar, misiunea Terezei şi cea a Elisabetei se completează reciproc ca două emisfere ale lumii spirituale Carmelitane în integralitatea sa. Elisabeta trăieşte în mod deosebit învăţătura Sf. Paul conform căreia, noi suntem Templul lui Dumnezeu. Viaţa sa devine un act continuu de adoraţie a Sfintei Treimi, pentru a deveni cu toată fiinţa ei Laudem Gloriae (Ef 1,6) adică o laudă pentru Slava lui Dumnezeu – Treime. Dorinţa sa arzătoare de a fi asemenea lui Isus Cristos Răstignit din iubire în beneficiul Bisericii, o consumă în scurt timp: moare pe 9 noiembre 1906 strigând: „Merg către lumină, către iubire, către viață”. Ioan Paul al II-lea a beatificat-o în anul 1984 iar Papa Francisc a canonizat-o pe 16 octombrie 2016.

Mai multe aici.

Sfântul Rafael Kalinowski al Sfântului Iosif, ocd.

A restaurat Ordinul Carmelitan in Polonia si a fost un promotor al unității Bisericii.

„Pentru frații și surorile – carmelitani, a o onora pe Prea Sfânta Fecioară Maria este de o importanță primordială. Și o iubim atunci când ne străduim să îi imităm virtuțile, mai ales smerenia și reculegerea în rugăciune… Ochii noștri trebuie mereu întorși către ea, toată afecțiunea noastră să fie îndreptată către ea. Trebuie păstrăm în suflet amintirea harurilor ei și să încercăm să-i rămânem fideli.”

Józef Kalinowski s-a născut la Vilnius, într-o familie poloneză, în 1835. A fost mai întâi ofițer în armata rusă. Dar curând din cauza participării sale la insurecția poloneză din Lituania, este condamnat la 10 ani de deportare în Siberia, unde își va exersa imensa sa caritate. Eliberat, se duce să trăiască la Paris pentru câțiva ani.
În 1877, la 42 de ani, intră în Carmelul din Austria sub numele de Rafał al Sf. Iosif. Ordinat preot în 1882, se distinge prin zelul său pentru unitatea Bisericii, prin neobosita sa disponibilitate pentru a spovedi și a oferi îndrumare spirituală. Ajutat de alți doi preoți veniți din Franța, restaurează Provincia carmelitană în Polonia, la conducere căreia, își va asuma mai multe sarcini. Organizează și Ordinul Secular al Carmelitanilor Desculți

Moare la Wadowice en 1907, în faimă de sfințenie, chiar în ziua de 15 noiembrie, zi în care sunt comemorați toti răposații Ordinului. Este beatificat la Cracovia pe 22 iunie 1983 de către Ioan-Paul II, care îl va și canoniza la Roma, pe 17 noiembrie 1991.

(Icoana din foto. este din Capela Centrului Monastic al Mânăstirii Părinților Carmelitani Desculți de la Ciofliceni-Snagov. Sfântul este reprezentat cu Mânăstirea în mâini, ca un ctitor, deoarece se cunoaște intenția acestuia de a fonda o mânăstire carmelitană în Romania. Mânăstirea de la Snagov este astfel, într-un fel, ca o împlinire peste ani a dorinței Sfântului.)

Sf. Maria-Maravillas a lui Isus, călugăriță carmelitană desculță

„Iată cât de mult ne-a iubit Isus: n-a avut răbdare să aștepte până în Cer, pentru a se uni cu sufletul nostru!”
(Sf. Maria-Maravillas a lui Isus)

Născută la Madrid în 1891, Maria-Maravillas a intrat în Carmel-ul de la Escorial pe 12 octobre 1919. Din 1924, sub impulsul unei inspirații divine, ea fondează un Carmel la Cerro de los Angeles, în apropierea unui monument al Prea-Sfintei Inimi a lui Isus. Această întemeiere a fost urmată de alte 9 în Spania și o alta in India. A fondat printre altele, Carmel-uri la Mancera (Salamanca) în 1944 și Duruelo (Avila) în 1947, redând astfel Ordinului aceste locuri sfinte: Duruelo fiind leagănul Reformei carmelitane ale sf. Ioan al Crucii, iar Mancera, locul unde, în 1570, s-a transferat comunitatea primitivă de la Duruelo. „Toate sacrificiile sunt un nimic pentru a recupera acest pământ binecuvântat.” spunea ea.

Totuși, maica Maria-Maravillas a acordat întotdeauna prima importanță rugăciunii și sacrificiului. Ardea de zel pentru gloria lui Dumnezeu și pentru mântuirea oamenilor. Din interiorul clauzurii, trăind ea însăși în sărăcie, îî ajuta pe nevoiași, anima multe inițiative apostolice, opere sociale si de caritate. Mai ales și-a ajutat Ordinul dar și preoți și mai multe congregații religioase.

Era recunoscută pentru devotamentul pentru muncă și rugăciune, pentru modestia și exemplul pe care îl dădea surorilor mai tinere, dar și pentru loialitatea pentru regula și spiritualitatea Carmelitanilor Desculți. Prioră timp de mulți ani ea și-a format surorile prin mărturia virtuților sale și a ieșit în evidență prin viața sa mistică, prin ardoarea sa apostolică și prin bunătatea împletită cu fermitate, către acelea care o considerau ca pe o adevărată mamă.

A murit în mănăstirea La Aldehuela (Provincia de Madrid) pe 11 decembrie 1974, declarânu-se „fericită să moară carmelitană”.

A fost beatificată pe 10 mai 1998 și canonizată pe 4 mai 2003, de către pp Ioan-Paul II.

Solemnitatea Sfântului Ioan al Crucii, preot și Doctor al Bisericii,
părinte și reformator al Ordinul Carmelitan, împreună cu Sfânta Tereza de Avila

„Contemplația, de fapt, nu este altceva decât o pătrundere tainică, pașnică și iubitoare a lui Dumnezeu în suflet; această pătrundere, dacă nu întâlnește nicio piedică, înflăcărează sufletul cu duhul iubirii. ” (Noaptea întunecată, 10,6)

Nascut la Fontiveros (Provincia Avila) în 1542, Juan de Yepes intră de tânar în Carmel, sub numele de Ioan al Sf Matia. Curând se va gândi sa schimbe ordinul însă Tereza de Avila îl va convinge să devină unul din primii Carmelitani Desculți (reformați), propunere pe care o primește cu entuziasm, luându-și atunci numele de Ioan al Crucii. După ce a ajutat-o pe Sf. Tereza în acțiunile sale de reînnoire și după terminarea primei întemeieri de la Duruelo, pe 28 noiembrie 1568, a trebuit să sufere neînțelegerea și invidiile fraților săi. Superiorii săi îl întemnițează chiar, în Mănăstirea de la Toledo. Aici compune mare parte din poemele sale mistice: poeme despre noaptea sufletului, poeme de iubire, unde exprimă dorul său de Dumnezeu. După ce reușește să evadeze din închisoare, își reia activitatea în slujba reformei tereziene, până în ziua când, epuizat și bolnav, se vede nevoit să se retragă la mănăstirea din Ubeda. Aici își va încheia viața, în noaptea de 13 decembrie 1591, ducându-se, după propriile cuvinte să cânte Matinele (prima ora liturgică a zilei) în Cer.

A fost beatificat pe 25 decembrie 1675 și canonizat pe 27 decembrie 1726. Maestru indiscutabil ale căilor spirituale, Ioan al Crucii ne-a lăsat tratate de spiritualitate devenite deja celebre: Urcarea Muntelui Carmel, Noaptea întunecată a sufletului, Cântarea Spirituală, Flacăra vie a Iubirii. Pius al XI i-a conferit titlul de Doctor al Bisericii universale, pe 24 august 1926.

În Ordinul Carmelitan, Sf. Ioan al Crucii este un Părinte și un Îndrumător spiritual, un Învățător al vieții spirituale în dinamismul său teologal. Doctrina sa este o vie exegeză a Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu îi luminează experiența în aceeași măsură , în care învățăturile sale ating profunzimi nebănuite ale meditării aceluiași Cuvân. Liturgia acestei Solemnități este de altfel, bazată pe cuvintele Scripturii și pe cele ale Sf. Ioan al Crucii, o sinteză de meditație și de laudă.

Fericita Maria a Îngerilor, ocd

Maria a Îngerilor (Maria degli Angeli), pe numele ei Maria Anna Fontanella, verișoara Sf. Ludovic de Gonzague, s-a născut la Torino în 1661. Intrată în Carmel-ul în orașul său, la  14 ani, a fost aleasă de mai multe ori superioară a comunității sale, a fost mai ales maestră de novice, cărora le inculca spiritul și dectrina Sf. Tereza. Însă ea experimentează dureros noaptea întunecoasă a credinței. Totuși, rugăciunea sa continuă, interesul și afecțiunea pe care le purta tuturor, au făcut ca reputația sa să se răspândească și ca multă lume să vină să o consulte, uneori chiar înainte de a pleca la război. Devoțiunea sa către Sfântul Iosif a inspirat-o să construiască o nouă mănăstire in onoarea acestui sfânt, în orașul Moncalieri. A murit în 1717. A fost beatificată de către pp. Pius al IX-lea la 14 mai 1865.

Se spune despre ea că într-o zi, deși se rugase fierbinte de Regele său să grațieze un soldat vinovat de dezertare, condamnat la moarte, acesta nu a vrut să o asculte. Atunci s-a aruncat la picioarele unui crucifix pe care era reprezentat Cristos în agonie și a strigat: “O blând Mântuitor, dacă Te-aș fi rugat pe Tine, Tu mi-ai fi ascultat rugămintea!” Nici nu termină bine rugăciunea că a și fost anunțată ca cel condamnat la moarte fusese eliberat.