Slujitoarea lui Dumnezeu, Léonie Martin

Slujitoarea lui Dumnezeu, Léonie Martin
by

(sora Sf. Tereza a Pruncului Isus)

 1863-1941

Acest portret aparține în întregime istoriei familiei Sfintei Tereza de Lisieux și a părinților săi, Sfânta Zélie Guérin și Sfântul Luis Martin.

Cine cunoaște Istoria unui suflet, știe bine că Tereza a vorbit de mai multe ori despre atmosfera de sfințenie, care se respira în casa sa. Spunea: «Dumnezeu m-a făcut să mă nasc într-un pământ sfânt…. Bunul Dumnezeu mi-a dat un tată și o mamă mai demni de cer, decât de pământ».

Dar, pierzându-și mama la vârsta de 4 ani,Tereza păstra imprimat în sufletul și în inima sa mai ales chipul venerat al tatălui, și își amintea în mod deosebit chipul lui în timpul rugăciunii: când mă gândesc la tine, tăticule drag, mă gândesc instinctiv la Domnul, pentru că mi se pare imposibil să văd pe pământ pe cineva mai sfânt ca tine».

Și despre mamă s-au păstrat scrisori și amintiri care lasă să transpară dorința arzătoare de sfințenie, cultivată de ea pentru sine și pentru fiicele sale:

«Sper bine că Maria (prima născută) va fi o fată bună, dar aș vrea ca ea să fie o sfântă, și te-aș dori sfântă și pe tine, Paulina mea. Și eu aș vrea să devin sfântă, dar nu știu de unde să încep; sunt atâtea de făcut, așa că mă limitez la dorință. Spun adesea în timpul zilei: “Dumnezeul meu, cât de mult aș vrea să fiu sfântă!”. Apoi nu duc lucrurile la bun sfârșit! Dar ar fi timpul să încep…»

Și surorile  Martin mențineau între ele, în mod natural, relații în care dorința de sfințenie era evidentă.

Este de ajuns să redăm aici amintirea Terezei despre discursurile pe care le aveau deja în prima parte a adolescenței: «Mi se pare că am primit haruri atât de mari, ca cele permise marilor sfinți…Bunul Dumnezeu se comunică adesea printr-o splendoare vie, sau “ascuns cu suavitate, sub formă de umbre și chipuri”: astfel s-a îndurat El să se manifeste sufletelor noastre, dar cât de transparent și ușor era vălul care-L ascundea pe Isus privirilor noastre!… Îndoiala nu mai era posibilă, deja Credința și Speranța nu mai erau necesare, iubirea ne făcea să-L găsim pe pământ pe Cel pe care-L căutam»

Și totuși, și în acest mediu al unei familii pline de har nu au lipsit durerea și dezamăgirea unei educații nereușite: Léonie (a treia fiică, născută cu 10 ani înaintea Terezei), a avut o copilărie dificilă, pe care ea însăși o va numi mai târziu «detestabilă».

Nu a fost din vina familiei, chiar dacă s-au făcut și greșeli, dar mica Léonie părea să fie destinată încă de la naștere să sufere și să provoace suferință.

Primele 18 luni a a avut viața în pericol: a suferit de o tuse convulsivă cronică, apoi de o gravă rubeolă, cu convulsii violente. Și părea că nici nu voia să meargă. Apoi, spre vârsta de 2 ani, a început o tahicardie continuă, cu diverse inflamații intestinale și o eczemă purulentă pe întregul corp.

Pe scurt, a fost de ajuns pentru ca micuța să crească cu un puternic complex de inferioritate și cu un caracter recalcitrant, capricioasă și iritabilă: totul alături de o oarecare îngustime intelectuală, cu evidente dificultăți de învățare și de un spirit de contradicție înnăscut.

Faptul de a fi fost trimisă la școală era nu numai inutil, dar și aproape imposibil, pentru că micuța refuza să asimileze în mod ordonat orice învățătură.

Și totuși, avea o voință de fier, neîmblânzită. Dacă dorea ceva, era capabilă, pentru a obține, să urle o zi întreagă.

Părerea mamei despre această fiică ciudată neîmplinită, este lucidă până la a fi necruțătoare și totuși, nu dorea pentru ea un “destin” diferit: pentru ea I-a oferit lui Dumnezeu toate dificultățile, toate suferințele, toate rugăciunile, pentru ca El să facă oricum din ea o sfântă.

Singurul moment de delicatețe era atunci când îi permiteau să aibă grijă de surioara cea mai mică – adică de Tereza – care, în Istoria unui suflet își amintește astfel de ea: «Draga mea Léonie ocupa un loc mare în inima mea. Mă iubea mult, iar seara avea ea grijă de mine atunci când întreaga familie mergea la plimbare… Mi se pare că aud încă refrenele dulci pe care mi le cânta pentru a mă face să adorm: încerca în orice fel să-mi facă plăcere, de aceea mi-ar fi părut foarte rău s-o contrariez».

Din nefericire, sărmana Zelie era copleșită de treburile în casă și de grija atelierului de dantelărie (necesar pentru a menține familia), dar mai ales de tumoarea care o devasta, și nu reușea să găsească modul de a o ajuta pe acea «copilă teribilă».

Făcea ceea ce putea, dar se încredința mai ales rugăciunii prin care îi cerea lui Dumnezeu un miracol: «E adevărat că eu nu merit miracole, totuși sper împotriva oricărei speranțe. Cu cât o văd mai dificilă, cu atât mă conving mai mult că Bunul Dumnezeu nu va permite ca ea să rămână așa.

Sărmana mamă, continua să încerce și câteodată avea loc câte un mic miracol, ca în acele zile în care a încercat s-o ia alături de sine pentru a o ajuta să se roage:

«Azi după-amiază am luat-o lângă mine pentru a citi împreună câteva rugăciuni, dar s-a plictisit repede și mi-a spus:“Mama, povestește-mi viața Domnului nostru Isus Cristos” Nu aveam dispoziția necesară să povestesc, mă obosește mult; mă doare mereu gâtul. În sfârșit, mi-am adunat puterile și i-am povestit viața Domnului nostru. Atunci când am ajuns la Patimă, plângea. Mi-a făcut plăcere să descopăr în ea aceste sentimente».

Zelie putea acum să ofere doar viața care îi mai rămânea, dar mereu cu certitudinea că și Léonie putea deveni o sfântă: «Dacă ar fi nevoie doar de sacrificiul vieții mele pentru ca ea să devină o sfântă, l-aș face din toată inima».

Din păcate, în viața fetei exista un secret teribil, pe care mama, bolnavă, n-a știut să-l descifreze: vedea doar că fata evita contactul cu ea, dar nu înțelegea de ce…

Adevărul este că sărmana Léonie intrase sub influența unei menajere, care o domina terorizând-o și o constrângea să depindă întru totul de ea. Includea faptul că fata nu trebuia sa-i spună nimic mamei, nici să aibă, față de ea, gesturi de afecțiune și de încredere, dacă nu vroia să primească o rație dublă de pedepse corporale.

Din fericire (chiar dacă târziu) și-a dat seama de aceasta sora sa mai mare, iar mama și-a petrecut ultimele luni din viață încercând să recucerească inima sărmanei fiice chinuite.

Povestește aceasta ea însăși în ultimele scrisori pe care a avut încă puterea să le scrie. Și sunt scrisori dureroase:

«Da, văd strălucind pentru Léonie o rază de speranță, care mă face să întrevăd pentru viitor o schimbare totală. Toate eforturile pe care le făcusem pentru a-i câștiga afecțiunea nu dăduseră roade, dar azi lucrurile s-au schimbat. Dorește pentru mine tot binele posibil și, prin această afecțiune, în inima sa intră, încetul cu încetul, iubirea pentru Dumnezeu. Are o încredere nelimitată în mine, … și face multe eforturi, pe care nimeni nu poate să le aprecieze așa ca mine»

Cu trei luni înainte de a muri mama scrie:

«Léonie continuă să devină o copilă bună, dar e un teren greu de curățat. Este nevoie absolută de roua din cer care, sunt sigură, nu va lipsi. Fac tot posibilul pentru a o cultiva bine, bunul Dumnezeu va face să apară florile și roadele.

Zélie este acum la capătul puterilor, dar pe 7 iunie 1877 speră încă să aibă timp pentru copila sa: «Din momentul în care am văzut ceea ce s-a întâmplat în Léonie, simt că sunt din nou legată de viață: acum știu cât de mult are ea nevoie de mine».

Duce speranța până la a participa la un pelerinaj la Lourdes, foarte obositor pentru ea, și o ia cu sine și pe Léonie: «Cel puțin, dacă Fecioara nu mă vindecă pe mine, o voi implora să-mi vindece fiica, să-i deschidă inteligența și să facă din ea o sfântă»

Insistă mult asupra acestui aspect: «Eu aștept mereu acest miracol de la bunătatea și atotputernicia lui Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintei Sale Mame. Nu îi cer să înlăture de la mine răul în întregime, ci doar să mă lase să mai trăiesc câțiva ani, pentru a avea timpul să-mi cresc copilele și mai ales pe sărmana Léonie, care are atât de mult nevoie de mine, și de care mi-e atât de milă. Ea are mai puține daruri decât voi de la natură, dar are o inimă care vrea să iubească și să fie iubită și doar o mamă poate s-o facă să simtă în orice clipă afecțiunea de care e avidă și să-i fie alături pentru a-i face bine… . Reușesc încetul cu încetul s-o fac să-și folosească rațiunea, deși de multe ori uită de ea. Totuși, cu timpul, sunt aproape sigură că voi ajunge s-o fac să-L iubească mult pe bunul Dumnezeu și să se comporte frumos cu toți».

Mama  era convinsă că fiica va deveni sfântă, ca toate celelalte.

Un har pe care-l va obține cu adevărat, dar din cer, unde Zélie era pe cale să intre.

La moartea mamei, situația sănătății, psihologiei și caracterului Léoniei, acum în vârstă de 14 ani, era mult mai bună, dar încă era obiectul multor preocupări.

Există însă în ea ceva nou, care pare să devină, încetul cu încetul, din ce în ce mai puternic.

Cu câteva luni înainte de moartea Zéliei murise și mătușa, sora vizitandină, pe care Léonie o respectase și iubise în mod deosebit.

Înainte de moartea acesteia, fata (care abia împlinise 14 ani) ceruse să-i poată încredința «comisioanele sale pentru cer» și îi scrisese acest bilet: «Dragă mătușică, atunci când veți fi în cer, vă rog să-i cereți bunului Dumnezeu să-mi dea harul convertirii și să-mi dea și vocația de a deveni o călugăriță adevărată…înseamnă că vreau să fiu o călugăriță cu totul bună. Și la sfârșit să fiu o sfântă».

Dar trebuiau să mai treacă încă mulți ani.

Schimbările deja începeau să se vadă, iar surorile sale erau convinse că protecția din cer a mamei asupra Léoniei se va face simțită.

Și aici începe jocul datelor (coincidențe și corespondențe) și începe să se descopere planul înțelept al lui Dumnezeu.

Și este de ajuns să observăm: atunci când moare mama (în 1877) Tereza are puțin peste 4 ani, iar Léonie are 14 ani. Vor trece în jur de 20 de ani: Tereza va muri la 24 de ani (1897), terminându-și calea pe pământ spre sfințenie și glorie dar, înainte de a muri, va promite: «După moartea mea o voi face pe Léonie să intre în Mănăstirea Vizitandinelor și va rămâne acolo… » (ceea ce se va întâmpla punctual în anul următor).

Astfel, între moartea mamei și cea a Terezei (în jur de 20 de ani), istoria Léoniei va avea două puncte de referință evidente: pe de o parte, încercarea sa continuă și dezamăgitoare de a intra într-o mănăstire (încearcă de trei ori și de trei ori trebuie să se întoarcă acasă pentru probleme de sănătate și de caracter); dar, pe de cealaltă parte, acest faliment repetat îi permite să rămână alături de Tereza, de a o observa, de a învăța în mod familiar de la ea ce înseamnă “copilăria spirituală”, adică: să știe să se abandoneze asemenea copiilor în brațele Tatălui Ceresc.

Citind amintirile pe care Léonie le va evoca mai târziu ne dăm seama că, în toate transpare privirea plină de admirație pe care ea o îndrepta adesea asupra surorii mai mici, mereu capabilă de duioșie față de toți, dar mai ales față de Isus.

Îi scrisese aceasta într-o scrisoare datată pe 15 octombrie 1887, atunci când Tereza încă nu împlinise 15 ani: «Îmi face bine să vorbesc cu tine, știu că tu mă înțelegi, în ciuda vârstei tale fragede; de aceea doresc să-ți împărtășesc una dintre dorințele cele mai mari ale sufletului meu: uniunea intimă cu Isus… inima noastră este făcută doar pentru Dumnezeu, doar El poate s-o umple pe deplin. E prea mare pentru lume… dar până acum eu n-am știut să fiu stăpână pe sărmana mea inimă».

Astfel, privind mai ales la Tereza, Léonie a învățat încetul cu încetul acea relație intimă cu Isus, care-i lipsea, reușind încet să-și schimbe propria slăbiciune și să-și răscumpere copilăria bolnăvicioasă și nefericită.

Redăm aici două amintiri care, oarecum, deschid și închid întreaga perioadă despre care vorbim.

Primul ne trimite la momentul în care Tereza, în vârstă de 11 ani, trebuind să primească sacramentul Mirului, a ales-o pe Léonie ca nașă, care a rămas îndelung «uimită de atitudinea sa, mai mult îngerească, decât umană… Se vedea că era profund pătrunsă de marele mister care urma să se împlinească în inima sa… Era pe deplin în iubirea care deja o consuma»

Cel de-al doilea ne redă ultimul dialog epistolar între cele două surori: pe 1 iulie 1896, Léonie îi scrie:

«Dacă ai ști cât mă gândesc la tine și cât de dulce îmi este amintirea ta; mă apropie de Dumnezeu(…) Și înțeleg dorința ta de a te duce curând să-L contempli, pentru a intra pentru veșnicie în El…  Tu, draga mea, ești pregătită să mergi să-L vezi pe bunul Dumnezeu și vei fi cu siguranță bine primită; dar eu, vai de mine, voi ajunge acolo cu mâinile goale, și cu toate acestea am curajul de a nu-mi fi teamă, mă înțelegi? E incredibil; o știu, o recunosc, dar nu pot să-mi împiedic acest sentiment.

Pe 12 iulie, Tereza, pentru a o îmbărbăta, îi dă în scris această mică sinteză a doctrinei sale spirituale:

«Mica și draga mea Léonie,

… Te asigur că bunul Dumnezeu este mult mai bun decât crezi tu: se mulțumește cu o privire, cu un suspin din iubire. În ceea ce mă privește pe mine, e mult mai ușor pentru mine să practic perfecțiunea, pentru că am înțeles că nu am altceva de făcut decât să ajung la inima lui Isus!… Uită-te la un copil, care tocmai a supărat-o pe mama lui cu mofturi sau neascultare…. Își va întinde mânuțele spre ea surâzând și spunând: “Îmbrățișează-mă, n-o să mai fac”, va putea oare mama lui să nu-l strângă în brațe cu duioșie și să nu-i uite lipsurile copilărești?…

Dacă ar fi nevoie să facem lucruri mari, cât am fi de plâns! Dar cât suntem de fericiți din moment ce Isus se lasă înlănțuit de cele mai mici… Ție nu-ți lipsesc micile sacrificii, draga mea Léonie; viața ta nu este oare plină de ele? Mă bucur când văd că ai o asemenea comoară, mai ales dacă mă gândesc că știi să le pui în valoare, nu numai pentru tine, ci și pentru suflete…

(…) Mă întrebi despre sănătatea mea. Ei bine, draga mea surioară, nu mai tușesc. Ești mulțumită?… Dar cu siguranță că asta nu-L va împiedica pe bunul Dumnezeu să mă ia atunci când va voi; pentru că fac orice efort posibil pentru a fi ca un copil mic de tot, nu am nimic de pregătit. Isus însuși va trebui să plătească toate cheltuielile călătoriei și prețul intrării în Cer.

Adio, preaiubita mea surioară; te iubesc, cred, din ce în ce mai mult…

Mai adăugăm și această scurtă “rețetă spirituală” despre «singurul lucru necesar», pe care Tereza i-l va spune în ultima sa scrisoare: «Când te dedici cu dăruire operelor exterioare, scopul tău să fie unic: să-I faci plăcere lui Isus, să te unești cu El cât mai intim», promițându-i că, în cer, va cere Inimii Sfinte «tot ceea ce îți va fi necesar pentru a deveni o mare Sfântă».

La moartea Terezei îi vor dărui Léoniei, ca amintire, cartea Imitațiunea lui Cristos care îi aparținuse.

Dar cel mai frumos dar, un an mai târziu, a fost o copie a Istoriei unui suflet, care fusese editată imediat: a citit-o în mod repetat, regăsind tot binele cu care fusese înconjurată și și-a pus în sfârșit ordine în suflet.

Astfel, la 35 de ani (în ianuarie 1899), Léonie a intrat din nou în mănăstirea Vizitandinelor din Caen, jurându-și că nu va mai ieși niciodată. Va obține imediat permisiunea de a ține în chilie un portret al sfintei surori. Și i-au dat și cele două nume primite de Tereza în ziua botezului și pe care le sugerase ea: de aceea o numiră Sora Francesca Tereza.

A rămas acolo până la moarte, timp de 40 de ani, trăind din ceea ce asimilase în cele din urmă.

A reușit să depășească primele dificultăți inevitabile cu o alegere radicală:

Din Arhivele Carmelului din Lisieux știm și că, în timpul primelor Exerciții Spirituale, Léonie a făcut această propunere absolută de caritate:

«Dumnezeul meu, faceți din mine ceea ce doriți, ca eu să fiu bună și plină de caritate până la exces și, după exemplul Terezei mele, să pun în practică noua voastră poruncă. Vă implor, lucrați doar Voi în mine și prin mine în această încercare dificilă, pentru că am toate motivele să mă tem de slăbiciunea mea extremă… Isuse al meu, încrederea mea în Voi e cu atât mai mare, cu cât simt în persoana mea că sunt mai mică și mai săracă»

Și când în sfârșit a putut să anunțe familiei data profesiunii sale religioase, le-a scris: «Acum mă voi pregăti în pacea cea mai profundă pentru ziua cea mai mare și mai frumoasă din viața mea. Vreau să fiu împodobită așa cum a fost mica mea Tereza cu aceeași ocazie, și de aceea vă rog să mă ajutați».

Cineva din familie, care a asistat la ceremonie, a spus că «Léonie era transfigurată, era cu adevărat frumoasă, și ni se părea că Duhul Sfânt coborâse asupra ei»

De atunci, ani și ani, Léonie a continuat să mediteze autobiografia Terezei, încercând mai ales să învețe “secretele iubirii” trăite de ea împreună cu al său Isus.

Ceea ce a înțeles și a îmbrățișat în sfârșit Léonie este acest principiu fundamental pe care Tereza și-a construit “teologia” sa: «Caracterisitica Iubirii lui Dumnezeu este aceea de a se apleca spre ceea ce este mic».

Și este important să înțelegem bine care a fost miracolul care a devenit pentru ea “dar și datorie”.

Toți sfinții săi mijlocitori au obținut ca “gravul complex de inferioritate” al Léoniei (atât de profund, atât de trist, atât de distrugător) să se preschimbe în “complex de umilință cu adevărat  creștină”.

La început a fost  o umilință încă dureroasă și plină de suferință care, încetul cu încetul, a devenit plină de bucurie și de caritate…

Astfel, în mănăstire n-a mai fost o problemă pentru ea să fie mereu chemată să colaboreze, niciodată să conducă, punând oricum la dispoziția tuturor darurile pe care le ascunsese mereu: o răbdare infinită, o veselie molipsitoare în timpul recreațiilor, o memorie extraordinară, o folosire atentă și generoasă a timpului…

Avea încă tentația unei căințe excesive, a unei umilințe prea mari și a unor manii nevinovate, dar surorile vizitandine se îngrijeau să-i transmită și învățăturile Fondatorului (Sf. Francisc de Sales), care obișnuia să spună că «totul ne vine de la Dumnezeu prin iubire și că totul trebuie să se întoarcă la Dumnezeu prin intermediul iubirii». În același mod,  surorile carmelitane erau atente să-i atragă atenția asupra acestui fapt prin corespondența lor.

Îi scriau: «Să devii o sfântă, dar nu o sfântă temătoare. Mergi la Isus cu încredere și iubire. Să nu plângi pentru imperfecțiunile care te vor însoți toată viața; nu folosește la nimic. E timp pierdut. Vom fi mereu, în orice caz, nefericiți, șchiopi, ciungi, dar dacă inima, în nefericirea sa, îi spune lui Isus “Ai milă de mine! Tu ești totul pentru mine, bucuria mea și iubirea mea”, totul va fi bine pentru noi»

E vorba de acei ani de descoperire progresivă a Terezei în fața lumii și a glorificării ei. Léonie urmărește totul cu o atenție afectuoasă: permite interogatoriile din timpul proceselor, suferă de o atenție excesivă, care o deranjează, din partea credincioșilor curioși s-o cunoască pe “sora dificilă” a Sfintei.

Dar atenția sa se concentrează toată asupra a ceea ce ea, înaintea tuturor, trebuie încă să învețe de la sora sa: «Spiritualitatea mea devine din ce în ce mai simplă. Vreau să-i fiu pe plac Bunului Dumnezeu, asta e tot, fără a mă preocupa de altceva… Vreau să fiu, sunt, atât de mică, atât de mică, încât Isus se vede constrâns să mă țină în brațe»

Poate astfel să recunoască în sfârșit fără teamă: «Am suferit mult pentru inferioritatea mea, am simțit foarte puternic izolarea inimii de toate… iar acum această dezorientare abia mai reușește să-mi atingă inima»

În 1930 părea să fie pe moarte și a primit ultimele sacramente. Preotul care a asistat-o le spunea surorilor: «Draga bolnavă este cu adevărat în mâinile lui Dumnezeu și ies cu adevărat întărit de scurta conversație pe care am avut-o cu ea».

A așteptat moartea pentru alți 10 ani, repetând adesea că dorea doar «să se prindă cât mai mult posibil de voința lui Dumnezeu, pe care-L iubesc și pe care-L doresc mai mult decât orice altceva…»

În aprilie 1941, sora Francisca Tereza își părăsește definitiv chilia, pentru a fi mutată în infirmerie.

Le scrie surorilor carmelitane: «Mă duc în veșnicia mea, ce fericire! … Tot ceea ce mai am sănătos sunt genunchii, inima și capul, mulțumesc lui Dumnezeu, dar El poate să ia totul pentru sine, totul îi aparține! Mă las cu totul în mâinile Lui, chiar și mica și săraca mea inteligență!».

Și, pentru că slăbiciunea extremă o împiedica până și să se roage, îi spunea lui Isus: «Ca și mica mea Tereza, eu nu pot să mă rog. Eu iubesc.»

A murit la 78 de ani împliniți.

Biografia dedicată ei se încheie cu aceste cuvinte: «Léonie a demonstrat – și aici experiența trăită de ea câștigă  o valoare exemplară – că copilăria spirituală este capabilă să depășească toate limitele unui temperament dificil, sănătatea precară, educația întreruptă, ezitările acumulate, complexele întipărite în subconștient, pentru a purifica, a elibera, a face să înflorească sufletul și să-l încredințeze jocului ascensorului divin»

Nu e doar o meditație spirituală: este un fapt, dat fiind că, 30 de ani după moartea sa, s-a răspândit un adevărat interes pentru această bătrână “sora Sfintei Tereza a Pruncului Isus”din partea celor care văd în ea o protectoare și un ajutor spiritual pentru tinerii inadaptați și pentru părinții care suferă pentru că nu reușesc să-și educe proprii fii.

Sunt mărturie scrisorile nenumărate care sosesc la mănăstirea din Caen din lumea întreagă pentru a cere haruri sau pentru a exprima mulțumire.

Și ni se spune că, adesea, rugăciunile sau scrisorile adresate ei încep cu aceste cuvinte tulburătoare: “Léonie, tu care mă poți înțelege…”

Trebuie să recunoaștem că meritul Léoniei constă tocmai în a nu face să devină abstractă sau limitată doctrina surorii sale sfinte, ci de a-i adăuga concretețe și amplitudine.

Iar noi adăugăm că meritul său a fost și acela de a ne demonstra că iubirea lui Dumnezeu nu se oprește în fața niciunui obstacol. Iar  în noi nu suntem niciodată obstacole de netrecut pentru El.

Și atingem aici un adevăr abisal: sfântul care se ridică spre Dumnezeu arzând de iubire nu trebuie să ne facă să uităm că și o sărmană creatură, care suferă pentru rănile care i-au fost provocate, sau pentru cele pe care și le-a făcut singură, din stângăcie, poate să înceapă să se vindece cu stupoarea că aceleași ruine pot să fi lăsat în ea și mai mult spațiu pentru a-L primi pe Dumnezeu: un spațiu în care Dumnezeu dorește să coboare și pe care El iubește să-l umple  cu sine însuși.

Și atunci când se întâmplă aceasta, foamea și rănile pe care sărmana creatură le are nu mai constituie obiecții: sunt “deschizături”, sunt “profunzimi” destinate să fie umplute de har.

Astfel, Sfântul Luis Martin și Sfânta Zélie Guérin au putut să-i ofere lui Dumnezeu propria sfințenie și dorința lor puternică de a avea fii sfinți; Sfânta Tereza a Pruncului Isus i-a putut oferi lui Dumnezeu slăbiciunea sa imensă, plină de bucurie și prospețime de “copilă”; iar Slujitoarea lui Dumnezeu Francesca Tereza Martin i-a putut oferi propria copilărie chinuită și rănile care au însoțit-o până la o vârstă înaintată, dar răni amintite și trăite, odată cu trecerea anilor, cu o duioșie din ce în ce mai mare: aceeași cu care o privea Isus.

share

Recent Posts

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Folosim cookies pentru a vă oferi o mai bună experiență online. Prin Acceptare, sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor conform Politicii noastre de utilizare a acestora.

Privacy Settings saved!
Setări de Confidențialitate

Când vizitați un website, browser-ul Dvs. stochează informații către server, sub formă de cookies. Aici puteți controla ce cookie-uri permiteți în browser-ul Dvs.

Aceste cookie-uri sunt necesare pentru buna funcționarea site-ului și nu pot fi dezactivate

Pentru navigare ep acest site, folosim următoarele cookie-uri tehnice necesare funcționării corecte a site-ului.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Folosim Woocomerce ca platformă de cumpărături on-line. Pentru ”coș” și procesarea comenzii se folosesc două cookie-uri. Acestea sunt strict necesare pentru buna funcționare a magazinului și nu pot fi dezactivate.
  • woocommerce_cart_hash
  • woocommerce_items_in_cart

Decline all Services
Accept all Services