Când se vorbeşte despre educaţie sau formare pare că totul trebuie să fie în responsabilitatea familiei de origine, a şcolii sau a altor instituţii destinate procesului educativ. Dar ajunge sa reflectăm puţin pentru a vedea că nu este chiar aşa. Întreaga viaţă nu este altceva decât o “educare neîntreruptă”.

Alegerea de a avea un îndrumător spiritual ne ajută să recunoaştem că în profunzimea fiinţei noastre vrem să ascultăm de Evanghelie, care ne cere “să rămânem copii mereu”. Desigur va trebui mereu amintit că laicii trebuie să se lase îndrumaţi spiritual, fără a căuta înlocuirea capacităţii proprii de a lua decizii sau de a-şi asuma responsabilităţi, în diferitele domenii ale vietii, ci căutând mai degrabă un stimul la propria libertate şi la valorizarea propriilor capacităţi şi competenţe.

De-a lungul istoriei, Carmelul a fost în mod deosebit dăruit cu capacitatea de a oferi îndrumători spirituali care să încarneze, în mod continuu şi vizibil, paternitatea lui Dumnezeu şi maternitatea Bisericii.

Carisma carmelitană cere ca, în toate fazele vieţii, creştinul să înveţe să meargă înspre “ultima copilărie”, când va trebui să rămână singur în faţa lui Dumnezeu Tatăl, cerându-I noua sa naştere; pentru aceasta el trebuie să caute să nu abandoneze niciodată acea “copilărie spirituală” care ne menţine mereu “mici” în faţa lui Dumnezeu (şi numai în faţa Lui!). Ajunge să amintim aici de spiritualitatea Sfintei Tereza de Lisieux.

Trebuie amintit că această carismă carmelitană nu se mulţumeşte să formeze creştini buni, dar timizi în luarea deciziilor şi asumarea de riscuri, ci doreşte să formeze persoane îndrăgostite de Domnul, care sunt mai degrabă animate de o ardoare proporţională cu frumuseţea şi măreţia ce se doreşte a fi cultivată.

Chemarea la intimitate – care aparţine specificului experienţei carmelitane – nu trebuie să fie o impingere spre intimism, ci să devină capacitate de scufundare în realitate; în acelaşi mod chemarea la profunzime nu trebuie să devină niciodată neglijare a realităţii concrete.