Sfinți Carmelitani

Ordinul Carmelitanilor o serbează pe Sf. Joaquina de Vedruna (a Sf. Francisc), fondatoarea Congregației "Carmelitanele Carității". Nascută la Barcelona, pe 16 aprilie 1783, Joaquina își dorea să intre în Carmelul din orașul său, dar pentru ca părinții săi s-au opus, s-a căsătorit de foarte tânără cu Theodore de Mas, căruia I-a dăruit 9 copii. Rămasă văduvă în 1816, la numai 33 de ani, și-a petrecut următorii 10, crescându-și copiii și făcând multe opere de caritate. Apoi, la sfatul confesorului său, fondeaza o congregație care își propunea să educe copiii săraci și să-i îngrijească pe cei bolnavi. Această operă începu să se extindă în întreaga Catalunie, prin înființarea de spitale și școli. Carisma sa, recunoscută de toți, era aceea de a răspândi în jurul ei pace și fervoare. Profunda sa reculegere interioară și loialitatea de a se dedica contemplării Sfintei Treimi, i-au permis să suporte cu seninătate toate adversitățile. A murit la Vich, pe 28 august 1854 și a fost canonizată în 1959 de către Sf. pp Ioan al XXIIl-lea.

„Duhul Sfânt vine în sufletul nostru ca un izvor care îl inundă. Așa cum atunci când două fluvii se întâlnesc, se întrepătrund astfel încât cel mai mic își pierde numele și ia numele celui mai mare, astfel acționează și Spiritul Divin când vine pentru a se uni cu sufletul. Trebuie ca acesta, care este mai mic, să-și piardă numele și să se abandoneze Duhului. Aceasta se întâmplă dacă sufletul se va întoarce spre Duhul Sfânt, pentru a deveni una cu El. Prin elanul iubirii, Duhul care este în același timp mobil dar și imobil, pătrunde în noi.” S-a născut la Florența în 1566 și a fost educată în spirit de credință, până la intrarea sa, la vârsta de 16 ani, în Carmelul Santa Maria degli Angeli - cea mai veche mânăstire a Ordinului - (prima care a primit călugărițe carmelitane, în vremea lui Jean Soreth). Intrarea în Carmel se întâmpla chiar pe 27 noiembrie 1582, (la ceva mai mult de o lună de la moartea Sfintei Tereza de Avila). Aici ea urma să ducă o viață ascunsă, în rugăciune și renunțări. Manuscrisele sale ne relatează despre viața sa mistică, care le-a marcat pe surorile sale din Florența, vreme de 25 de ani. Preocupată de reînnoirea spirituală a Bisericii, ea le-a antrenat pe surorile ei către o viață de perfecțiune, în trăirea desăvârșită a stării lor. Renumită pentru carismele sale, a murit în 1607 (la 41 de ani) și a fost canonizată de pp Clement IX, pe 28 aprilie 1669, 47 de ani după canonizarea Terezei.