Câteva Cuvinte…

Pr. Tarcisio Favaro, ocd
by

Inițiam azi un spațiu unde vom publica fotografii ale lucrărilor Părintelui Tarcisio.

Părintele Tarcisio Favaro s-a născut în provincia Venezia în anul 1949.

În anul 1967, depune voturile călugăreşti și intră în familia Fraților Carmelitani Desculți. Odată terminate studiile teologice, este hirotonit la data de 19 martie 1977. Slujește în mânastirea Carmelitană din Trento, lucrând mai ales cu tinerii și ca formator în casa de noviciat. Între anii 1988 și 2000 este paroh într-un cartier din Palermo. În luna mai 2000 este trimis să fondeze o Mânăstire Carmelitană în România, al cărei superior a și fost până în anul 2011.

Pasionat de artă și fin cunoscător al spiritualității Sfinților Carmelitani, își exprimă meditațiile spirituale și teologice modelând în lut.

Ocazia proiectării și construcției Sanctuarului de la Snagov a fost o provocare pentru o reflecție comunitară asupra mesajului teologic, artistic și spiritual al acestuia. Părintele Tarcisio se lasă implicat în aceasta „aventură” și se exprimă cu bun-gust, într-o manieră artistică originală, prin operele prezentate aici.

Introducerea P. Marko I. Rupnik, sj la Albumul bilingv româno-italian Basoreliefuri / Basorelievi,  Editura Carmelitana, 2017. Acesta a apărut cu ocazia unui dublu jubileu: 1967-2017 – cincizeci de ani de la Voturile Religioase Solemne și 1977-2017 – patruzeci de ani de la Hirotonirea Sacerdotală

„Renunțând cu umilință la afirmarea orgolioasă a propriei persoane, artistul și spectatorul recunosc și proclamă în Iubire realitatea celuilalt, redescoperind eclezialitatea și caracterul revelat al cunoașterii Adevărului în Iubire, ca Frumusețe” (Ioan Ica).

Au trecut mulți ani de când Părintele Tarcisio mi-a arătat pentru prima dată unul dintre basoreliefurile sale în teracotă. Cred că și-a dat imediat seama de cât de impresionat am fost, pentru că, cu o atitudine modestă și resemnată, aproape că încerca să mă convingă că aceste lucruri nu erau opera lui. Și, cu cât eu mă miram mai mult și-mi exprimam uimirea prin cuvinte în privința reușitei operelor sale, cu atât el se retrăgea mai mult.

Am descoperit dincolo de această atitudine diverse aspecte pe care îmi face plăcere să le scot în evidență. Nu este vorba despre falsa umilință a unui carmelitan care, așa cum se întâmplă adeseori în lumea celor consacrați, a trebuit să accepte oarecum o viziune diferită a superiorilor în privința sa. Nu este o umilință care ascunde o rană care nu s-a cicatrizat niciodată. Și spun aceasta din două motive, pe de o parte datorită maturității operelor pe care am putut să le admir mai târziu și, dacă-mi este permis, datorită caracterului spiritual al părintelui Tarcisio. Eu cred, chiar dacă aș fi singurul, că el nu are nimic de-a face cu aceste opere. Pentru că tocmai aceasta caracterizează arta creștinilor în cele mai bune perioade din istoria noastră. Nu este o afirmare subiectivă a artistului, ci o slujire umilă.

L-am văzut pe părintele Tarcisio săpând la câmp în România și, în timp ce-l priveam de la fereastră, mi-am spus că da, părintele Tarcisio înțelege că arta este o slujire umilă, asemenea săpatului. Dar am înțeles și că nu există ceva mai plin de gust în viața unui om decât slujirea cu libertatea unei iubiri dezinteresate. Într-adevăr, există o legătură între părintele Tarcisio, pe care-l contemplam de la fereastră în timp ce lucra pământul și Tarcisio sculptorul. Sculptura sa are o materie extraordinar de frumoasă. Materia prin ea însăși, după păcatul umanității, nu mai poate să fie frumoasă, decât dacă este seducătoare. Și, de aceea, în final se descoperă apăsătoare, asemenea pământului care închide un mormânt. Așa cum spune Apostolul (Rm 8,19), „creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu”, adică a fiilor care nu fură, cum a făcut Eva în momentul păcatului, ci oferă. Iar ceea ce iau cu mâinile lor, iau cu recunoștința celui pe care darul primit l-a făcut fericit.

Aici materia este frumoasă pentru că este fragedă, ușoară, este o întâlnire. A atinge materia lumii înseamnă a răspunde cu duioșie la iubirea primită. Iar aceste basoreliefuri sunt tocmai scoarța pământului pe care fiii liberi, inspirați de Duhul Sfânt, o ating în mod liturgic, pentru a face să se întoarcă frumusețea universului, această mantie materială a lumii. Dacă mantia reprezintă în Scriptură imaginea slavei, iată că artistul călugăr face să iasă din pământ slava, farmecul, mantia. Opera lui Tarcisio este chiar un exorcism al opacului grav, mortal, al materiei, făcând să țâșnească în ea viața, lumina, iubirea.

Este adevărat că lutul este elaborat în mod dinamic, liber, ușor. Materia nu este împinsă în sclavia formei de un raționalism perfecționist. Ci este lăsată să se exprime, pentru a deveni loc de manifestare pentru viață. Și dacă creația a primit viața de la Dumnezeu, omul a primit-o în conformitate cu Dumnezeu, adică numai omul există în mod personal, conform cu Dumnezeu, adică cu comuniunea persoanelor. După părerea mea, partea genială a operei acestui carmelitan este că lumina și viața care țâșnesc din pământ iau formă, adică au o modalitate de a exista conformă cu omul, care este relația. În operele sale apar chipuri, mâini, trupuri, care nu rămân niciodată izolate în individualismul lor. Au însă atât de multă duioșie, dezmierdare, învăluite în gesturi de dăruire și de primire.

Dacă în Liturgia Bisericii materia lumii este cuprinsă în existența conformă lui Dumnezeu, adică conformă cu persoana, în viață drept comuniune – este de ajuns să ne gândim la Euharistie, unde însuși Trupul lui Cristos este constituit de această sinergie a pământului și a muncii omului – același Trup al lui Cristos pe altar este împlinirea desăvârșită a Bisericii care participă la liturgie, fără de care acest Trup euharistic nu poate să apară. Prin urmare, Trupul lui Cristos este această umanitate trăită asemena Fiului, trăită sub forma comuniunii. Mă gândesc că, odată cu trecerea anilor, părintele Tarcisio a descoperit în munca sa artistică o sinteză a propriei sale vieți, pentru că închide în sine trecerea lumii prin Biserică. Marele teolog român Stăniloae, în textul său Experiența lui Dumnezeu, spune la un moment dat că în Cristos spațiul nu mai desparte, ci participă la omniprezența dumnezeiască. Atât timp cât spațiul și timpul rămân în afara iubirii, în egoism, există atât de multe puncte impermeabile, alcătuite dintr-un înainte și un după, dintr-un aici și un acolo. Atunci când intră în iubire, totul se întrepătrunde, totul devine împreună prezent, iar materia încetează să respingă. Iar în trupul său glorios își găsesc loc toate acele persoane și evenimente care, în timpul istoric, s-au împletit atât de strâns, încât au devenit parte din El.

Arta se naște din viață asemenea unui râu subteran care încearcă să iasă la suprafață, să se exprime. Formarea artistică nu-i lipsește părintelui Tarcisio, dar nu a sufocat, prin limbaje dobândite, autenticitatea luminii și a vieții care au încercat să se exprime prin el ca gest, chip, sacrament.

Sfântul Maxim Confesorul făcuse deja această sinteză grandioasă a dogmei creației și a răscumpărării în ceea ce privește materia, și anume că în materia lumii este prezent codicele Logos-ului prin care a fost creată. Iar în acest codice, pe care noi îl putem descoperi și descifra, este înscrisă voința materiei, care este voința de a face parte din iubirea dintre persoane, ca dar al mâinilor lor, pentru a putea iubi. Pentru că, prin iubire, se intră în viața lui Cristos. Codicele materiei lumii este Cristos. Sergej Bulgakov, prin modul său tenace de a discuta teologie, ne face să vedem cum unitatea dintre două lumi, cea spirituală și cea cosmică, cea creată și cea necreată, se realizează doar în mod personal, doar în persoană. Cele două naturi nu se unesc între ele, ci sunt unite în Persoana Fiului. Efrem Sirul spunea deja că prelungirea acestei unități sacramentale în Cristos asupra lumii întregi este simbolul, nu ca o trimitere la un semnificat mai spiritual sau mai intelectual, ci a prezenței reale a unității, a comuniunii. Ca prezența reală a lui Cristos în lume, pentru că unitatea se realizează doar în El.

Iată de ce cred că opera părintelui Tarcisio este o mlădiță a acestei mari slujiri liturgice, de a afirma o viziune creștină a simbolului pe care el probabil că a putut să o înțeleagă mai ușor în caracterul imediat al artistului și care, în studiile de teologie occidentală, este absentă de mult timp ca viziune a simbolului realist, și nu idealist sau subiectiv.

Aceasta este vocația artiștilor spirituali, de a face să se întoarcă acest mod de a gândi, de a vedea și de a trăi.

 

share

Recommended Posts

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Privacy Settings saved!
Setări de Confidențialitate

Când vizitați un website, browser-ul Dvs. stochează informații către server, sub formă de cookies. Aici puteți controla ce cookie-uri permiteți în browser-ul Dvs.

Aceste cookie-uri sunt necesare pentru buna funcționarea site-ului și nu pot fi dezactivate

Pentru navigare ep acest site, folosim următoarele cookie-uri tehnice necesare funcționării corecte a site-ului.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Folosim Woocomerce ca platformă de cumpărături on-line. Pentru ”coș” și procesarea comenzii se folosesc două cookie-uri. Acestea sunt strict necesare pentru buna funcționare a magazinului și nu pot fi dezactivate.
  • woocommerce_cart_hash
  • woocommerce_items_in_cart

Decline all Services
Accept all Services