Primii eremiți pe Muntele Carmel, sub Regula Patriarhului Albert, proveneau din diferite națiuni din Europa: erau germani, britanici, francezi, belgi, olandezi, italieni, ciprioți. Încetul cu încetul, semințele de viața Carmelitană au încolțit în Țară Sfânta și au început înflorească și să crească precum o plantă în pământul Bisericii. Au început să se întemeieze noi comunității de carmelitani, de pildă laTir, la Sarepta, la Tripoli, la Antiochia, la Ierusalim și așa mai departe.

Însă sub presiunea forțelor musulmane care au dobândit, treptat, toată Palestina, eremiții carmelitani au început să se reîntoarcă în țările lor de origine. Unii au mai rezistat cât au putut pentru că li se părea imposibil să își  trăiască charisma în afara Muntelui unde aceasta s-a născut.

Dar, cu timpul, au fost întemeiate noi mănăstiri in Anglia, Scoția Franța, Sicilia, Cipru, Irlanda. La sfârșitul secolului XIII-lea, mânăstirile carmelitane erau aproape 150.

Această trecere, însă, din leagănul Muntelui Carmel spre țările lor de origine, nu a fost fără încercări și am putea spune că a fost resimțită ca un surghiun care a adus, totuși, o interiorizare a valorilor îmbrățișate și o transformare pentru a răspunde la noile condiții în care ordinul avea să se dezvolte.

După o perioada de tranziție, carmelitanii și-au asumat forma juridică a Ordinelor Cerșetoare, cum erau Ordinele noi (al Franciscanilor și al Dominicanilor), cu caracteristicile lor de sărăcie, de apostolat și de reședință monastică în oraș, iar nu în locuri izolate. Totuși, Carmelitanii nu au uitat cu totul originea lor eremitică și contemplativă, prezentându-se oriunde, ca Frații Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel”.

Contribuția decisivă în această lucrare de fidelitate creativă a avut-o Sf. Simon Stock, superiorul general al Ordinului în acea vreme. De el este legat și darul scapularului, ca semn al ocrotirii speciale a Sf. Fecioare Maria pentru Ordinul său, care risca să dispară, din cauza faptului că, în Europa apuseană, nu se înțelegea bine de unde venea el, cine l-a întemeiat și când s-a format.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, s-a consolidat convingerea că Ordinul Carmelitan este întemeiat de profeții Ilie și Elizeu, cum declara Capitulul care a aprobat primele Constituții:

“Noi declarăm, mărturisim adevărul că, din vremea în care Profeții Ilie și Elizeu locuiau cu devotament pe Muntele Carmel, Sfinții Părinți din Vechiul și din Noul Testament, care au fost împinși de contemplația Lucrurilor cerești în singurătatea acestui Munte, au trăit cu siguranță lângă fântâna lui Ilie în sfântă penitență. Și au fost succesorii acestora, cei pe care Albert, patriarhul Ierusalimului, în vremea lui Inocențiu al III-lea, i-a adunat în comunitate, scriind pentru ei o Regulă, pe care Papa Onorius, succesorul lui Inocențiu, și mulți alți succesori, au aprobat acest Ordin și l-au confirmat cu evlavie, prin documentele lor”.