Sfântul Leonardo Murialdo

L. Murialdo
by

Sfântul LEONARDO MURIALDO – „INCENDIUL CREȘTIN” – (1828-1900)

Unirea Italiei în anii 1800 s-a desfășurat cu o puternică amprentă anticatolică.
Mulți protagoniști, (legați mai ales de masonerie) au profitat de ea pentru a încerca să distrugă rădăcinile creștine ale culturii italiene, considerate drept „un jug de superstiție antic și josnic”.
Nu s-au atins de creștini ca persoane (ca în persecuțiile din antichitate), ci de instituțiile ecleziale cele mai semnificative: persoane consacrate și mănăstiri, preoți și episcopi, biserici și bunuri culturale pe motiv că erau „fără utilitate socială”, dar cu adevăratul scop de a le prelua bunurile pentru a deveni proprietatea statului.
În 1866, la 5 ani după unire (1861), măsura s-a extins la întregul Regat al Italiei și la toate Institutele: au fost suprimate 17.944 de case religioase și 57.492 de persoane consacrate au fost private de tot ceea ce posedau: locuință, mobilă, obiecte de cult, arhive, biblioteci, terenuri.
Bibliotecile și arhivele religioase au fost pasate instituțiilor statale și au fost împărțite; multe mănăstiri au fost transformate în cazărmi, tribunale sau birouri de stat; unele biserici au devenit depozite sau grajduri, sau mai rău.
Deja din 1864, din 227 de scaune episcopale, 107 erau vacante din cauza opoziției și a ostilității guvernului: 43 de episcopi erau în exil, 20 erau în închisori, 13 fuseseră expulzați iar 16 erau morți în urma hărțuielilor și a violențelor suportate.

Pe scurt, nu a fost o persecuție în case să fie atacată direct credința, a fost o persecuție în care au fost atacate celelalte două virtuți teologale: pe de o parte prin negarea și distrugerea „carității celor consacrați” și, pe de cealaltă parte, bătându-și joc de însăși funcția educativă a Bisericii, prin urmare, de „speranța ei”.
Dar Dumnezeu a dat Italiei, pornind chiar din Piemonte, o serie impresionantă de „sfinți sociali”, adică – în termeni strict catolici – de „sfinți ai carității” și de „sfinți educatori”.
O demonstrează faptul că această nouă serie de Sfinți a fost de multe ori admirată și apărată chiar și de cei care puneau stăpânire pe mănăstiri și aruncau persoanele consacrate în stradă.
Într-adevăr, surprinde să descoperim că tocmai ministrul Rattazzi – în ciuda suprimării ordinelor religioase decretate de el însuși în 1855 – l-a ajutat mai târziu pe don Bosco să scrie regulile noului său Institut.
De fapt, Rattazzi l-a învățat cu abilitate pe don Bosco cum să întemeieze o Congregație care, în interior să fie guvernată de legile ecleziale normale, iar în exterior – în fața Statului – să fie disciplinată după legile civile, care reglau pe atunci asociațiile de ajutor reciproc sau de alte feluri.

Tot astfel, surprinde să aflăm că Sfântul Giuseppe Benedetto Cottolengo (care își întemeiase Institutul în 1828) ar fi putut să expună în apărarea sa această relație laudativă incredibilă:
«Aceasta este Căsuța Divinei Providențe, în care 500 de nefericiți sunt adăpostiți, hrăniți, îmbrăcați și educați pentru binele propriu și al celorlați, unde este primit omul care se naște și omul care moare, istoria tuturor nefericirilor umane și a tuturor beneficiilor umane. Iar această operă minunată este întemeiată și susținută de un singur om, care nu posedă altceva în această lume decât comorile nesfârșite ale unei carități imense, și se încrede în Providență, iar aceasta nu-i lipsește niciodată… Preotul Cottolengo nu are contabili, nu are executori, nu are administratori,… nu are cărți, nu are registre. Și totuși, totul aici se desfășoară în ordine, pentru toți cei care iau parte la evenimentele casei sunt și beneficiarii, și toți cu o religie imensă: au doar gândul Providenței… Pe scurt, Cottolengo este un om privilegiat, un om cu adevărat minunat!”
Surprinde faptul că este vorba despre o părere scrisă de contele Cavour: același care, 20 de ani mai târziu, va dori suprimarea institutelor religioase, pe motiv că „sunt dăunătoare progresului”.

Adăugăm astăzi portretul unui alt Sfânt din Torino, contemporan cu ei: Leonardo Murialdo, care s-a născut în 1828 și se simte chemat de Dumnezeu să se lase provocat nu numai de problemele urgente ale carității, ci și de tot dramatismul unei societăți în creștere, care a hotărât să combată sistematic exigențele educative ale identității creștine, mai ales în mediul social și profesional.

Din acest punct de vedere, ar fi mai bine să-l definim pe Murialdo drept Sfântul educației sociale creștine, „sufletul mișcării muncitorești creștine de la Torino și din Italia”: „probabil cel mai mare protagonist al apostolatului civic și social din secolul al XIX-lea la Torino”, unul dintre focurile incendiului creștin, care formează gloria secolului trecut, glorie ca cea a unui cer plin de stele noaptea… Merită recunoștință și, mai înainte de aceasta, cunoaștere.

Prin urmare, să trecem pe scurt în revistă biografia sa, pentru a-l cunoaște mai bine.
Se născuse la Torino, dintr-o veche familie burgheză, cu unii ascendenți nobili. Dar a cunoscut devreme suferința, pentru că tatăl a murit precoce, la vârsta de 56 de ani, lăsând în urmă soția cu 8 copii, iar micul Leonardino (Nadino), care creștea greu, a fost trimis la vârsta de 8 ani la colegiul din Savona.
A rămas acolo timp de 7 ani: au beneficiat acolo și sănătatea sa, și educația, dar sufletește a suferit mici cedări morale în prima adolescență. Avea impresia că se precipitase într-un abis, și că devenise „un mic profan”.
S-a întors în familie la 15 ani: reîntâlnirea cu mama și cu un preot bun din parohie i-au redat credința și speranța.
A început studiile liceale, apoi s-a înscris la universitate. Dar între timp începuse să devină conștient de dramele din orașul său și începuse să facă puțin voluntariat printre cei săraci.
A frecventat cursul de Teologie de la seminar, rămânând însă în familie, chiar dacă purta talarul. S-a laureat la 22 de ani și a devenit preot anul următor.

Predicarea sa a fost încă de la început centrată pe tema milostivirii lui Dumnezeu, care a dorit să se nască în mijlocul nostru «pentru a ne face sfinți… chiar dacă el cunoștea deja toate păcatele pe care noi le vom înfăptui»
Este numit „teologul Murialdo”, după uzanța vremii, dar își desfășoară apostolatul cu precădere printre cei din temniță, fete considerate „pierdute”, băieți de la casa de corecție, vagabonzi, orfani, coșari, soldați și tineri muncitori: toți fără nici cea mai mică protecție…
Înțelege imediat că nu poate nici să reziste, nici să obțină rezultate, dacă nu ia obiceiul de a însoți și susține toate acestea cu multe ore de rugăciune.
Dar încearcă și să se gândească la inițiative de recuperare: cum să adune băieții, cum să le garanteze un acoperiș, cum să-i învețe să scrie și să citească, cum să-i învețe un pic de catehism, cum să le ofere o meserie, cum să-i ajute să caute de muncă…
Este inevitabilă întâlnirea sa cu don Bosco care, printre oratoriile sale, are unul și la Porta Nuova, rămas fără cine să-l conducă, și pe care s-a gândit să i-l încredințeze chiar teologului Murialdo, implicându-l astfel în inițiativa sa.
Iar acesta acceptă, conștient însă că trebuie să găsească cu orice chip noi perspective.
Ajunge să aibă în grijă până la 500 de tineri.
Are în minte până și o Ligă pentru a apăra libertatea religioasă a Bisericii în fața opresiunilor și ale limitărilor impuse de legile statului în ceea ce privește educația.
Îl preocupă școlile, dar și mai mult îl preocupă situația muncitorească, care distruge, fizic și moral, mulțimi de tineri (și chiar copii) care se revarsă la Torino pentru a căuta de lucru și un viitor, dar sunt lipsiți de orice formă de protecție și, cel mai adesea, găsesc doar sărăcie, nefericire și viciu. Orașul este luat cu asalt de tineri în căutarea unei meserii: coșari, pantofari, muncitori sau lucrători de atelier, care lucrează 12-15 ore pe zi pentru pentru o mizerie de bani.

Mergând pe la tristele periferii ale orașului, unde îi găsește locuind în sărăcie, Murialdo se gândește că acolo sunt „noile grote ale întrupării lui Cristos” și hotărăște să se ducă să locuiască acolo și el.
După ce petrece 10 ani ajutându-l pe don Bosco, don Murialdo este constrâns să se îndepărteze de Torino pentru câțiva ani, din cauza unei mutări temporare a familiei sale la Paris.
Dar pleacă din toată inima, cu dorința de a putea învăța ceva nou despre cum să organizeze prezența catolică în lumea muncitorească, dat find că, în acea perioadă, Franța este în frunte în domeniul creării de asociații diverse.
Ajunge până la Londra (la doi ani după ce Karl Marx a întemeiat acolo Asociația internațională a muncitorilor). Și se folosește și de aceasta pentru a deschide noi perspective.

Atunci când se întoarce la Torino, cu intenția de a-și relua munca de dinainte la oratoriu, Murialdo întâmpină ceva neașteptat, care îl perturbă: unii din prietenii săi preoți îl imploră să preia vechiul Colegiu al Micilor Meșteșugari, care primește gratuit 150 de tineri (unii dintre ei orfani de război, alții ieșiți din închisorile pentru minori), pentru a-i învăța școală și o meserie. Mai există alți 600 de tineri care așteaptă să fie primiți, iar în câțiva ani vor deveni 1660.
Dar Colegiul nu mai avea Rector și era deja plin de datorii enorme și avea nevoie, în plus, de cheltuieli zilnice de susținere, care nu puteau fi acoperite.
Murialdo acceptă cu greu și aproape împotriva voinței sale, dar simte că Dumnezeu îi cere ceva hotărâtor: un adevărat „salt în întuneric”. Și atunci pune în practică acea „rugăciune care consolează atât de mult”, pe care acum o recită în fiecare zi: „O, bunule Isuse, să se facă din mine, în mine, asupra mea, mereu voința ta preaiubită”.
Va rămâne astfel la acel colegiu timp de 34 de ani, până la moarte, profund convins că „voința lui Dumnezeu este binele nostru unic, foarte unic, pentru care este nevoie să devenim disponibili să facem voința Lui în totul: să facem ceea ce Dumnezeu vrea, așa cum Dunezeu vrea, atunci când Dumnezeu vrea și unde Dumnezeu vrea”.

Acceptarea unei responsabilități atât de mari l-a condus încetul cu încetul la reconsiderarea tuturor problemelor pedagogice ale societății de atunci, până la a deveni fondator și promotor sau colaborator a zeci de opere și de inițiative, toate semnate cu amprenta unei identități puternice, de percepție și apărare catolică.
În acei ani, printre cele trei puteri dominante social în Piemonte se număra Masoneria (pe care Murialdo o numea „fiica întâi-născută a Diavolului” și pe care o combătea prin orice mijloace), apoi câteva secte protestante foarte agresive și social-comunismul, care abia se năștea.
Și trebuia să reziste cu dârzenie.
Iată una dintre părerile sale foarte triste asupra situației:
„Dumnezeu nu numai că nu este iubit, ci și ignorat, neglijat, chiar negat, blestemat, persecutat. O societate diabolică, puternică, s-a organizat pentru a răspândi răul, pentru a combate religia, Biserica și pe Isus Cristos, pentru a duce sufletele la pierzare. Isus Cristos este dat afara din legi, din monumente, din case, din școli, din birouri; persecutat în discursuri, în cărți, în ziare, prin Papa și preoții săi, în Persoana sa”.

Aceasta a fost viziunea extrem de clară și de hotărâtoare care l-a ajutat să înțeleagă incredibila amplitudine a muncii apostolice care i se deschidea: o muncă devenită necesară și urgentă.
Erau anii în care papa Leon al XIII-lea își pregătea enciclica socială „Rerum novarum”, (promulgată în 1891), dar cercetătorii recunosc astăzi că „adevăratul atelier în care s-a pregătit o astfel de enciclică” au fost nenumăratele opere și întemeieri puse în act și susținute de Murialdo.
Colegiul său îl adusese în fața a nenumărați tineri fără căpătâi, cu nevoie de ajutor în domeniul școlar, al muncii și în multe altele.
El hotărâse să dea prioritate primirii celor mai dificili.
Spunea: „Săraci și abandonați: iată cele două condiții esențiale pentru ca un tânăr să fie unul dintre ai noștri;și cu cât este mai sărac și mai abandonat, cu atât mai mult este unul dintre ai noștri”
Pentru a-i educa, urma acest criteriu fundamental: „Așa cum nu-i putem plăcea lui Dumnezeu fără credință, tot așa nu-i putem plăcea aproapelui nostru fără duioșie”
Pusese mereu în practică aceasta cu toți (în ciuda faptului că el avea un caracter destul de puternic), dar acum trebuia aplicat tinerilor atât de aspri și de sălbatici, și care cereau duioșia ca pe un drept al lor.
De aceea insista să spună: „Caritate înseamnă să privești și să rostești binele despre toți, să ierți din inimă, să ai chipul senin, afabilitate, duioșie”.
Un colaborator care i-a fost alături în toți acei ani, îl descria astfel:
„Era totul pentru tinerii lui, îi iubea sincer, dar nu avea preferințe; era foarte politicos și imparțial cu toți și fiecare putea să fie sigur că era iubit de el…. Se îngrijea în mod deosebit de cei care proveneau din familii cu probleme și își formaseră deja de acasă principii corupte (…)”. „Îi iubea mult și, în fața nevoilor lor, nu mai ținea nimic pentru sine: nici bani, nici timp, nici sănătate (…). Avea o viață suprasolicitată și fără odihnă, făcându-se slujitorul tuturor și fără să se gândească deloc la comoditatea proprie”.

Dacă avea vreo preferință pentru cineva, aceștia erau tinerii cei mai rebeli, cei mai ignoranți și cei cu cele mai mari dificultăți la învățare. Cuvintele prin care sunt descriși în cronicile timpului sunt destul de depreciative: „flămânzi, murdari și zdrențuiți”, „diformi, murdari, răi”, „dificili, rebeli, corupți”. Lua aspra sa personal formarea lor umană, pregătirea religioasă și îndrumarea spirituală și se interesa de tot ceea ce ar fi putut să-i privească: îmbrăcăminte, hrană, sănătate, gimnastică, distracții…
Față de cei bolnavi făcea gesturile cele mai dezgustătoare și mai umile.
Și, în ciuda enormelor dificultăți economice, cererile de primire continuau să fie din ce în ce mai multe.
Dar hotărâse și să se implice pentru ca acel Colegiu să devină „o școală exemplară, unică în Italia prin înaltul său nivel profesional”, capabil să garanteze la terminarea studiilor un loc sigur de muncă și o viață demnă.
A înțeles imediat că trebuia mai înainte de toate să strângă în jurul său un grup de colaboratori laici și foști elevi care, crescând, să-și asume unele din responsabilități.
Pe unii dintre ei i-a reunit într-o Confraternitate a Sfântului Iosif, întemeiată de el special cu acest scop.
Una dintre convingerile cele mai inovative ale lui Murialdo privea tocmai importanța laicatului catolic: „Laicul, in orice mediu social, poate fi astăzi un apostol cu nimic mai prejos decât un preot și, în anumite medii, mai mult decât un preot”
Și de aceea dorea ca în Colegiul său să fie educate „suflete”, încă de la nivelul formativ, care trebuia să garanteze elevilor muncă și demnitate.

Se începea cu cinci clase elementare. La 12 ani se trecea la o instruire în laboratoarele interne, până la a putea primi mai apoi o formare profesională adevărată și potrivită. Mai întâi au fost deschise laboratoare pentru cizmari și tâmplari, iar cu timpul au fost organizate cele de legători de cărți, de tâmplari și lucrători în lemn, sculptori și strungari în lemn, croitori, tipografi, fierari și strungari în fier, pe lângă o renumită școală de pictură și sculptură.
Este de ajuns să spunem că în 1898, Micii Meșteșugari vor fi capabili să prezinte multe opere artistice foarte apreciate la celebra Expoziție Mondială de la Torino.

Pentru a îmbunătăți oferta educativă, a realizat curând și o Colonie agricolă de un nivel foarte înalt și o Casă-Familie pentru foștii elevi (prima din Italia).
Mediul de la Colegiu a devenit, prin urmare, atât de senin, încât a devenit un punct de atracție pentru oraș: se organizau acolo sărbători, deschise și publicului, serate muzicale și spectacole de teatru.
Dar era și un laborator de critică socială și de proiecte de reînnoire continuă.
Murialdo nu s-a temut deloc să înceapă o lungă luptă împotriva asociațiilor industriale și a diferitelor puteri politice, pentru a obține să se interzică munca minorilor în fabrici, în avantajul frecventării școlilor.
Încă din 1869 înaintase o petiție către Ministrul de Interne pentru a se deschide o anchetă despre munca minorilor în fabrici. Neprimind niciun răspuns, i-a scris Primarului orașului Torino o scrisoare în care denunța folosirea tinerilor muncitori și prezenta un proiect de reformă care prevedea obligația frecventării școlii până la 14 ani, abolirea muncii de noapte, odihna de sărbători, ziua de muncă de 8 ore.
În ceea ce privește problema muncii, părerea lui Murialdo era de neclintit: „Blestemată este acea muncă care produce bogăție prin crearea de sărăcie, care dă suflet mașinii și îl ia omului”.

Dar nu se limita doar la inițiative mici: călătorea des prin toată Europa, întâlnind personalități și mișcări, vizitând colegi, școli profesionale, instituții educative, centre sociale și multe altele, convins fiind că era nevoie și de o unitate europeană.
Între timp, prima asociație de colaboratori luase în 1873 forma unei noi Congregații, formate din consacrați și laici – Iosefinii lui Murialdo – care a devenit curând responsabila a două colonii agricole, 5 colegii și 10 patronate.
Dar intenția era aceea de a se răspândi în lume, pentru a îngriji orfelinatele, penitenciarele, coloniile agricole, școlile tehnic-practice de agricultură, școli muncitorești, oratorii de duminică, patronate, case-familii, și tot ceea ce putea fi de folos tineretului în dificultate.
Astfel, Murialdo a continuat să intervină sistematic, fără ezitări și fără teamă, asupra întregului țesut social.

A început creând Uniunea Muncitorilor Catolici din Torino (care va sta la originea unei Noi Bănci Cooperative și a unei Bănci de Ajutor Reciproc). A promovat primul Birou de Plasare a Forței de Muncă Catolic din Italia (1876) pentru a ajuta la căutarea unui loc de muncă și pentru a garanta tutelarea legală, consilierea și ajutorul în cazurile dificile. A inaugurat o Casă-Familie pentru Tinerii Muncitori (1878), a organizat Opera Catehismului Seral pentru tinerii muncitori (1880) și Conferințele populare (pe probleme economice, științifice, morale, sociale și religioase), la care participau de obicei între 300 și 500 de muncitori.
A propus constituirea unei Bănci pentru Pensionari și pentru Bătrâni cu Dizabilități și Muncitori cu Accidente de Muncă (care va apărea abia în 1888) și, în ultimii săi ani de viață, se chinuie să întemeieze un Secretariat pentru popor, pentru consiliere și asistență pentru cei care au nevoie în domeniile juridic și administrativ (1895).

Nu e greu să ne dăm seama că termenul de „muncitor” revine aproape obsesiv în alegerile practice ale teologului Murialdo. Dar nu era vorba despre o alegere ideologică.
Dacă era întrebat în această privință, răspundea astfel: „Într-o societate care uită de Dumnezeu și disprețuiește Evanghelia, săracul și muncitorul vor fi reduși la sclavie, și va reveni oprimarea omului de către om, generând sărăcie, rebeliune, ură de clasă. Doar Evanghelia, care predică demnitatea, fraternitatea între oameni, sensul conștiinței, și Biserica, care pune în act caritatea și dreptatea, pot elibera omul și societatea de noile sclavii”.

În 1876, Teologul nostru a intrat și în lupta pentru libertatea presei: a creat un ziar lunar, Uniuni Catolice Muncitorești în Torino – unde pot interveni și muncitorii înșiși – și care va deveni în câțiva ani organul oficial al tuturor celorlalte Uniuni Muncitorești din Italia. Va deveni primul bilunar (1887) și mai apoi săptămânal (1895), cu titlul „Vocea muncitorului”, îmbogățit cu rubrici culturale și istorice.
Și va continua să fie publicat și atunci când este pus în mod repetat sub sechestru sau în timpul a patru procese penale, cu condamnarea responsabililor, dorită cu orice preț de Masonerie.
Intuindu-i forța explozivă, creează Opera Presei Bune (1883); pune bazele mai multor tipografii, explicându-le alor săi că „Presa a devenit cea mai mare putere a secolului”, dar trebuie folosită cu grijă, altfel „se poate transforma în arma cea mai ucigătoare împotriva adevărului”.
Este convins că „jurnalismul bun este un apostolat”, dar se plânge de catolici că nu-și dau încă seama de aceasta. Insistă să explice: „Revoluția domină în lume: da, dar asta pentru că a luat în stăpânire presa, care este hrana cotidiană a tuturor cetățenilor”.
Dintr-o astfel de asociație iau naștere 90 de biblioteci itinerante, care distribuie în jur de 40.000 de cărți la prețuri reduse.

La nivel mai înalt există preocuparea pentru a realiza o legătură puternică între toți catolicii italieni în mediul acțiunii sociale: întemeiază până și Uniunea Curajului Catolic (1877); pregătește Primul Congres Catolic Piemontez (1878); instituie Comitete Electorale ale Muncitorilor Catolici (1884); promovează în Piemonte dezvoltarea Mișcării Catolice; susține întemeierea Cercului Popular de Studii Sociale (1896).
Și până în ultimii ani nu neglijează niciodată participarea la diverse Congrese din cele mai mari orașe europene.
Continuă să simtă nevoia de a cunoaște noi metode și inițiative: „mereu pentru a învăța, pentru a asculta, pentru a fi învățăcel, nu învățător”.

Când îl urmărim în acest vârtej de sarcini și călătorii, ne-am putea întreba unde găsea atâta putere pentru toate și cum reușea să-și îngrijească sufletul.
Cine l-a cunoscut îndeaproape ar fi putut dezvălui misterul: atunci când nu reușea în timpul zilei, petrecea în rugăciune ore lungi din noapte.
Pusese în centrul inimii sale „cele trei minuni ale iubirii lui Dumnezeu”: Ieslea cu Pruncul Isus (de la care să învețe umilința, sărăcia și dedicarea totală); Calvarul cu Isus răstignit (de la care să învețe extinderea la infinit a carității care trece de la Dumnezeu spre noi și de la noi spre Dumnezeu); Euharistia (pentru a învăța perfecțiunea iubirii lui Isus care ne iubește, se unește cu noi și vine să locuiască chiar în trupul nostru).
Sinteza celor trei mistere erau Preasfânta Inimă Străpunsă a lui Isus și Fecioara, pe care o cinstea ca un adevărat torinez cu duioșie, zilnic, cu numele de Sfânta Maria a Consolării.
Celebra Sfânta Liturghie cu o participare impresionantă a întregii sale ființe și o definea ca «un centru de iubire» (Mss., III,518,2). Își recita Breviarul cu bucurie și conștient că avea posibilitatea „să vorbească de Dumnezeu, cu Dumnezeu, cu cuvintele lui Dumnezeu” (Mss., I,5,5).
Apropiații săi îl auzeau adesea afirmând că „omul care se roagă este cel mai puternic din lume: rugăciunea este sufletul și puterea omului. Trebuie însă să fie făcută cu umilință, cu încredere, perseverență. Trebuie să ne rugăm bine, adică cu inima”.

Îi rămânea însă chinul care a început în ziua în care a acceptat conducerea Colegiului, deja marcat de o datorie imensă, pe care nu reușise niciodată s-o răscumpere; dimpotrivă, se mărise cu trecerea timpului, cu creșterea impetuoasă a numărului de tineri și cu nevoile zilnice pentru a-i menține și a le oferi tot ceea ce era necesar pentru formarea lor.
Cu siguranță, i se întâmplau și lui obișnuitele miracole de a găsi la cutia milei sume neprevăzute care rezolvau problemele cele mai urgente, dar datoria cea mare rămânea să-l chinuie, chiar dacă el continua să invoce „marea Providență a lui Dumnezeu”.
Ceea ce îl deranja cel mai mult era continua perindare (chiar și de mai multe ori pe zi) a creditorilor, care cereau să fie plătiți și care doar cu greu se mulțumeau cu vreo promisiune vagă. Își dăduse deja toate bunurile, apoi i-a rămas doar posibilitatea de a întinde mâna și (prin caracterul său delicat și formarea sa nobilă), se simțea rănit în interior. Câteodată încerca s-o facă, dar cererea i se oprea în gât de rușine, chiar dacă încerca să facă să nu se vadă.

A fost ascultat cu câteva luni înainte de a muri – atunci când, chiar la veghea sărbătorii Sfântului Iosif din 1889 – a primit darul neprevăzut al unei moșteniri substanțiale, care i-a permis să-și plătească toate datoriile și să închidă ochii în pace, mulțumit că nu a nedreptățit pe nimeni.

Dar teologul Murialdo, epuizat de problemele sociale și ecleziale, a murit la vârsta de 71 de ani de pneumonie, oferindu-i lui Isus o societate pe care o reînnoise cu propriile sale mâini, cu mintea și inima sa.
Dar mai întâi de toate a dorit să le lase alor săi un „Testament spiritual” pentru a aminti fiilor săi că Dumnezeu „așa cum este mereu și peste tot, tot astfel este Iubire mereu și peste tot, este Milostivire mereu și peste tot”.
Iar Sfântul Papa Pius al X-lea (care îl cunoscuse pe când Murialdo inaugurase personal la Veneția primul său „patronat”, la vestea morții sale a reacționat simplu, spunând: „A murit un Sfânt!”.
Sfinții se recunosc mereu între ei.

share

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Folosim cookies pentru a vă oferi o mai bună experiență online. Prin Acceptare, sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor conform Politicii noastre de utilizare a acestora.

Privacy Settings saved!
Setări de Confidențialitate

Când vizitați un website, browser-ul Dvs. stochează informații către server, sub formă de cookies. Aici puteți controla ce cookie-uri permiteți în browser-ul Dvs.

Aceste cookie-uri sunt necesare pentru buna funcționarea site-ului și nu pot fi dezactivate

Pentru navigare ep acest site, folosim următoarele cookie-uri tehnice necesare funcționării corecte a site-ului.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Folosim Woocomerce ca platformă de cumpărături on-line. Pentru ”coș” și procesarea comenzii se folosesc două cookie-uri. Acestea sunt strict necesare pentru buna funcționare a magazinului și nu pot fi dezactivate.
  • woocommerce_cart_hash
  • woocommerce_items_in_cart

Decline all Services
Accept all Services