Slujitoarea lui Dumnezeu Chiara Corbella Petrillo
by @d_min
« TRĂIM PENTRU A IUBI ȘI PENTRU A FI IUBIȚI »
(1984-2012)
Este o tânără mamă, moartă din cauza unei tumori la 28 de ani, după ce renunțase la chimioterapie pentru a nu-i face rău celui de-al treilea copil, pe care trebuia încă să-l nască.
Îi muriseră deja doi copii nou-născuți.
Mulți ar fi vorbit despre o tragedie. Pentru ea în schimb a fost o dramă, care trebuia să fie trăită cu iubire și din iubire.
Astăzi, ceea ce a trăit ea este înțeles mai bine (și datorită mărturiilor pe care ea însăși și soțul ni le-au lăsat), iar faima sfințeniei sale s-a răspândit în lumea întreagă: îi sunt dedicate multe site-uri pe internet, care îi comentează viața cu o admirație plină de afecțiune.
Să ridicăm serios problema radicală: cum se împacă durerile noastre (mai ales durerea celor nevinovați) cu faptul că Dumnezeu ne-a creat pentru a fi fericiți și dorește întotdeauna pentru noi doar binele?
Pe lângă aceasta, trebuie să conturăm nu numai problema unei suferințe pe care ne este greu s-o acceptăm, ci și să ne întrebăm serios despre lumea imensă a durerii umane.
Ne vom întoarce asupra acestei probleme la momentul potrivit, deocamdată să începem Portretul.
În ceea ce privește copilăria Chiarei, cărțile și articolele scot în evidență în mod deosebit faptul că fetița a crescut într-o familie legată de Rinnovamento nello Spirito. A început s-o frecventeze încă de când avea 5 ani și a învățat să cultive o familiaritate frumoasă cu Isus, pe care-L simte foarte aproape.
Istoria sa deosebită începe cu o lungă periadă de logodnă care părea dificilă, dar, în planul lui Dumnezeu, așteptarea și dificultățile erau necesare pentru ca trăirea Chiarei să devină și a logodnicului său, să i privească ca pe un cuplu, strâns uniți cu Dumnezeu.
Chiara Corbella (18 ani) și Enrico Petrillo (23 ani, și el la rândul său legat de o comunitate a Mișcării Rinnovamento Carismatico) s-au întâlnit din întâmplare la Medjugorje: el se dusese acolo în pelerinaj, în timp ce ea era acolo pentru a se întâlni cu sora ei în timpul unei vacanțe în Croația.
Pe de o parte, între cei doi se naște imediat certitudinea că sunt destinați să formeze împreună o familie. Pe de altă parte, nu lipsesc dificultățile legate de caracter și, timp de 4 ani, se ceartă și se împacă, până când ajung la o despărțire pe care o consideră definitivă.
Dar se regăsesc și se împacă în timpul unui curs vocațional ținut de frații de la Assisi: dificultățile nu devin mai mici, dar de data aceasta, au ales cel puțin să se lase ajutați de un părinte spiritual. Totuși, există ceva (sau mai bine Cineva) care continuă să lipsească în relația lor. Chiara, mai mult sau mai puțin în mod inconștient, se simte oarecum neglijată de Dumnezeu, tocmai din cauza relației dificile cu logodnicul său: i se pare că trăiește «în deșertul logodnei».
Era oarecum iritată, pentru că gândea că Dumnezeu refuzase să-i acorde ajutorul Său și nu înțelegea că El dorea însă să-i dea totul: dar pentru aceasta trebuia să privească totul ca pe un dar, nu ca pe o pretenție.
Părintele franciscan (fra Vito), care îi îndrumă, insistă în a le explica faptul că iubirea este un dar și nu o proprietate; că în iubire trebuie să spună da în fiecare zi și se merge înainte “cu pași mici”.
Pentru Chiara a fost hotărâtor un pasaj biblic din Apocalips (3, 7), asupra căruia fratele le cere să mediteze cu seriozitate: «Ceea ce Dumnezeu deschide, nimeni nu închide; ceea ce Dumnezeu închide, nimeni nu deschide»
Ca și cum ar fi spus că, în problemele mari ale vieții, noi, micile creaturi, nu putem să mergem după capriciile noastre.
Iar pentru doi logodnici creștini capriciul cel mai mare este de a nu înțelege că Dumnzeu trebuie iubit mai întâi și “mai mult”, și că amândoi trebuie să învețe să “se iubească în Dumnezeu”.
Atunci când inima se deschide spre acest adevăr, rănile încep să se vindece, iar Sacramentul căsătoriei poate fi celebrat.
Chiara și Enrico îl celebrează la Assisi pe 21 septembrie 2008.
Mai târziu, de fiecare dată când va trebui să dea o mărturie publică, Chiara va insista mereu asupra faptului că încercarea cea mai mare a vieții sale (chiar mai mare decât drama legată de maternitate și de pierderea copiilor) a trăit-o în perioada logodnei, atunci când a trebuit să treacă (și a fost nevoie de ani) «de la convingerea că avea dreptul să-l aibă pe Enrico, la a înțelege că celălalt este un dar al lui Dumnezeu»
Și va adăuga acest gând deosebit, care ar putea fi de ajutor pentru mulți dintre tinerii noștri: «Drumul spre sfințenie trebuie început înainte de căsătorie, în cuptorul logodnei».
La o lună după căsătorie, cei doi soți ai noștri se regăsesc în fața unei noi porți de iubire deosebite, pe care Dumnezeu a hotărât să le-o deschidă: Chiara este însărcinată, dar la primele controale descoperă că fetița are anancefalie. Și, chiar dacă ar fi dus la bun sfârșit sarcina, micuța – fără cutie craniană – nu va putea trăi decât o perioadă foarte scurtă de timp.
În momentul primului diagnostic, Enrico lipsește, iar Chiara poartă în sinea sa o mare preocupare și mii de întrebări: Cum va reacționa el la trista veste? Ce va crede? Mă va mai iubi? Va duce crucea împreună cu mine? Sau va trebui s-o duc singură?
De reacția soțului va depinde nu numai soarta și semnificația căsătoriei lor, ci și sfințenia cuplului lor, chiar dacă el încă nu-și dă seama de asta.
Dar răspunsul pe care el i-l dă Chiarei este simplu și frumos: el îi amintește că sunt “soți”, iar asta înseamnă să “ducă împreună aceeași povară”, de aceea vor fi împreună alături de cea mică «atât cât va putea să trăiască, până la porțile cerului».
Iar Chiara se emoționează și se gândește în sinea sa: «Bărbatul ăsta mă iubește cu adevărat și iubește rodul iubirii noastre cât îl iubesc și eu». Și simte că uniunea lor conjugală a devenit mai puternică, prin harul lui Dumnezeu.
Când se naște, micuța este botezată și primește numele Maria Grazia Letizia.
Chiara și Enrico, creștini adevărați, știu că este vorba despre o cruce pe care viața le-a pus-o pe umeri, nu din voința lui Dumnezeu, dar oricum, sub privirea lui Dumnezeu.
Rudelor și prietenilor, Chiara le spuse că durata unei vieți nu are importanță; pentru ea, jumătatea de oră petrecută împreună cu fiica sa a fost unul din darurile cele mai prețioase din existența sa:
«Mă gândeam la Fecioară– va explica mai târziu – și ei îi dăduse Dumnezeu un fiu care nu era pentru ea, care va muri, iar ea, sub cruce, va trebui să-l privească murind. Acest fapt m-a făcut să meditez că poate nu puteam să pretind să înțeleg totul imediat, și poate că Dumnezeu avea un plan pe care eu nu reușeam să-l înțeleg.
Și aici trebuie să ne oprim pentru a răspunde la întrebarea de la început pe care am lăsat-o fără răspuns.
Care este locul “voinței lui Dumnezeu” în ceea ce se întâmplă?
Dacă chiar și unul dintre ei ar fi fost atins de ideea și de chipul unui Dumnezeu nedrept și crud și ar fi vrut să vorbească cu celălalt despre asta, totul ar fi devenit cumplit, chiar și credința creștină însăși.
Prin harul lui Dumnzeu, primul mesaj al lui Enrico pentru soție nu a fost doar liniștitor, dar și duios: vor purta împreună crucea, însoțind copila «până la porțile cerului»
Mai înainte de toate trebuie să existe o bună cunoaștere a istoriei sacre, în care sunt revelate cele două mistere principale ale istoriei mântuirii noastre:
– Durerea a intrat în lume din cauza unui păcat; adică “o iubire care a lipsit”;
– Dar Fiul lui Dumnzeu a intrat în lume tocmai pentru a transforma acea durere în iubire.
Prin urmare, atunci când suferința ne bate la ușă chipul lui Dumnzeu este doar acel al lui Isus Răstignit, care întreabă: vrei să transformi durerea ta în iubire, s-o trăiești în Mine, cu Mine, pentru Mine? Eu am nevoie de câțiva prieteni care să accepte să completeze patima mea în trupul lor. Lumea nu va crede niciodată, dacă nu este cel care continuă să învețe Iubirea care suferă. Nu sunt de ajuns Crucifixe pe perete, nu pentru că Tatăl meu este crud, ci pentru că voi aveți nevoie să învățați pe viu că nimic nu poate învinge Iubirea.
Și astfel, mica Maria Grazia Letizia și-a trăit jumătatea de oră de viață pe pământ în brațele părinților săi și sub privirea lui Isus, iar acesta era începutul unei iubiri veșnice.
Momentul în care și-a văzut pentru prima dată copilul a rămas în inima mamei Chiara: «A fost o clipă pe care n-o voi uita niciodată… dacă aș fi avortat, nu cred că mi-aș putea aminti de ziua avortului ca zi de sărbătoare… Ar fi fost un moment pe care aș fi încercat să-l uit, un moment de mare suferință. Ziua nașterii Mariei mi-o voi putea însă aminti ca pe una dintre cele mai frumoase zile din viața mea…».
Pentru Chiara a fost de ajuns scurtul discurs al lui Enrico: modul în care el își primise fiica îi dăduse certitudinea vocației comune (a lor trei, inclusiv a copilei) la fericire.
«Prin Maria Grazia Letizia am trăit o experiență unică de veșnicie: am încetat să ne mai temem de moarte»
Celor care îi compătimeau pentru “biata copilă”, le răspundeau (mai mult prin privire, decât prin cuvinte), că primiseră în dar «o fiică perfectă pentru veșnicie»
Cei care au participat la înmormântarea micuței, privind la chipul părinților și ascultându-le rugăciunile și cântările liturgice, spuneau că au înțeles câte ceva despre cum se trăiește în cer: «un moment de veșnicie, o experiență foarte puternică, aproape o dovadă că raiul există cu adevărat»
Și impresiona în mod deosebit faptul că părinții pregătiseră o mică amintire în memoria fetiței, cu un scurt mesaj pentru ea folosind cuvintele: «Ne-am născut pentru veșnicie, pentru a nu mai muri niciodată»
Și era adăugată această concluzie duioasă:
«Acum îl vei cunoaște pe Tatăl,
Maria Grazia Letizia a vieții noastre»
Dar istoria nu se încheia aici.
Deși nu avea nicio legătură genetică, drama s-a repetat la a doua sarcină. La a treia ecografie s-a evidențiat faptul că avea o gravă malformație la membrele inferioare.
Chiara și Enrico suferă, dar îi spun imediat lui Dumnezeu că sunt gata să primească fiul dizabil. Mai târziu se va descoperi că există grave malformații și la organe. Nici micul Davide Giovanni (este numele pe care l-au ales deja) nu va putea trăi mult.
Și ar fi înfiorător să ne gândim acum că cei doi se joacă cu cuvintele sau cu imaginația: cuvintele pe care le folosesc sunt rostite în timp ce contemplă cu iubire Răstignitul.
Nu este iluzie, ci adevăr, și este evident din faptul că au inima plină de pace și de recunoștință.
Știu că cel care trebuie să se nască pare imperfect, dar continuă să creadă că «iubirea nu creează nimic imperfect»
Lor li se încredințează datoria de a trăi, cu toată perfecțiunea posibilă, relația cu noul creat, așa cum este el, cât timp le va fi încredințat…
Prietenii spun: «Zânbetul, duioșia, frumusețea Chiarei sunt cât se poate de departe de disperarea celui care se concentrează asupra durerii proprii»
Sunt zile în care la Torino s-a organizat expoziția Vălului, iar cei doi părinți se hotărăsc să meargă în pelerinaj, cu copilul pe care Chiara încă îl poartă în pântece.
Fra Vito, prin telefon, le recomandase: «Să nu vă opriți doar asupra Patimii. Meditați la Înviere. Faptul că acele răni l-au dus la Viață».
Atunci când, după câteva săptămâni, se va naște copilul, trăiește doar timpul de a asculta vocea mamei, care îi spune în timp ce-l îmbrățișează: «Fiul meu, iubirea mea…» și imediat, vocea lui Fra Vito, care în botează. Apoi alte câteva minute pentru a fi admirat de rudele cele mai apropiate, care spun că este frumos și exclamă: «E perfect». Iar cei doi părinți cunosc bine semnificația acestei expresii: «Da, e perfect pentru Paradis».
În timpul înmormântării, în momentul predicii, fra Vito le răspunde tuturor celor care (și nouă) se întreabă ce sens aveau acele nașteri, aparent atât de inutile.
Explică: «acest copil s-a născut pentru a răscumpăra tot ceea ce este disprețuit și acuzat că este inutil»
Acesta este și sensul cuvintelor pe care Chiara le spune prietenilor săi după înmormântare: «Maria și Davide au fost două mari miracole, unul mai frumos ca celălalt»
Într-o altă mărturie publică a spus: «Domnul a dorit să ne dea copii speciali, Maria și Davide, dar ne-a cerut să fim alături de ei doar până la naștere. Ne-a permis să-i îmbrățișăm, să-i botezăm și să-i încredințăm în mâinile Tatălui cu o mare seninătate și bucurie».
Și amintirea comemorativă, dedicată micului Davide Giovanni, este scrisă cu cuvinte care se întipăresc în sufletul prietenilor: «Scopul important al vieții este să fim iubiți. Important nu este să facem ceva, ci să ne naștem pentru a ne lăsa iubiți»
Au trecut aproape 10 ani de la acea zi, iar ceea ce mass-media cotidiană continuă să ne sugereze este necesitatea de a suprima viețile inutile, fie de a nega nașterea, fie de a anticipa moartea.
Și doar Sfinții au fost și vor fi capabili să reacționeze la astfel de șantaje.
Modul în care Chiara și Enrico au rezistat la șantajul lor a fost dublu: prin apărarea în inimă și în minte a frumuseții perfecte a primilor lor doi copii și prin refuzarea sfaturilor celor care îi sfătuiau să nu mai accepte o altă sarcină, sau a celor care o sugerau doar ca pe o consolare.
Au mers în pelerinaj la Santa Maria Maggiore, unde se păstrează leagănul lui Isus și au cerut darul unui alt copil, care a venit și el curând.
De data aceasta, ecografia, la 8 săptămâni, arată un copil cu adevărat perfect fizic.
Dar mama se simte rău, și asta e când și-a dat seama că are o aftă pe limbă, care trebuie operată.
La momentul operației, medicii își dau seama că este vorba despre o tumoare. Elimină mult tesut, iar durerile sunt atroce.
De data aceasta, este Chiara cea care seamănă cu Cel Răstignit, în forma sa extremă: cea a părăsirii din partea lui Dumnezeu, pe care a trăit-o și Cristos. Durerea este atât de puternică, încât Chiara ajunge să se plângă până și de Dumnezeu, să se îndoiască de El: este “noaptea credinței” ei.
Dar îi pare rău imediat și Îl îmbrățișează din nou cu putere, ajutată de soțul care dimineața este alături de ea.
Când vin rezultatele de la examenul histologic, i se spune că tumoarea sa este una dintre cele mai agresive. Intervenția înseamnă, într-un fel sau altul, și intervenția asupra vieții fătului. Cunoscând hotărârea absolută a Chiarei împotriva oricărei posibilități de avort, chirurgii aduc ipoteza cel puțin a grăbirii nașterii copilului, chiar cu un oarecare risc pentru el, pentru a putea începe cât mai repede terapia pentru mamă.
Dar ea hotărăște că fiul (căruia i-a dat deja numele Francesco) nu trebuie să suporte niciun risc, și de accea dorește (chiar și cu prețul de a se certa cu medicii) ca el să aibă parte de timpul necesar în mod natural pentru a se naște.
Desigur, Chiara este dispusă să facă voința lui Dumnezeu, dar Îl roagă cu simpatie “să o lase să-și facă meseria de mamă așa cum știe ea mai bine”, chiar dacă aceasta înseamnă să-și riște viața.
La timpul cuvenit (30 mai 2011) «nașterea e lentă, calmă, dulce».
Pentru prima dată, Chiara poate să alăpteze și aceasta o face fericită.
Dar începe calvarul său personal, care înseamnă controale continue, radioterapie și cicluri de chimioterapie.
Controalele vin unul după altul, toate cu diagnostice din ce în ce mai preocupante, până când (în luna martie a anului următor), medici declară că are o boală în fază terminală: îi mai rămân de trăit în jur de două luni.
Enrico este de profesie fizioterapeut pentru bolnavi oncologici în fază terminală și știe bine ce îi așteaptă. Chiara intuiește și ea, dar îi cere soțului să nu-i spună cât timp mai are, pentru că dorește “să trăiască prezentul” în iubire, nu cu teamă.
Iar Enrico aprobă: «Trebuie să ne rugăm pentru a încredința trecutul îndurării, prezentul harului, iar viitorul, providenței».
Chiara mai dorește doar să se întoarcă la Medjugorje pentru a i se încredința Sfintei Fecioare.
Nu vrea să meargă acolo pentru a cere miracolul videcării, ci pentru a cere «harul de a putea trăi harul»: de a putea experimenta că «și în durere există pace, iar în moarte există bucuria». Și dorește să ceară aceasta pentru sine însăși, dar și pentru cei care îi sunt alături.
Este evident că, pe muntele aparițiilor, Chiară caută și un răspuns hotărâtor. Ea i-l cere lui Ivan, unul dintre vizionari, care se ocupă în special de bolnavi.
Atunci când îl întâlnește, îl întreabă doar atât: «Dacă ai avea posibilitatea să te duci acum, imediat, la Fecioară, te-ai duce?».
«Da», răspunde el.
«Mulțumesc», îi spune Chiara cu un zâmbet.
A primit răspunsul pe care-l aștepta.
Și toți observă că, în acele zile, Chiara părea să fi încetat să sufere.
Îi spusese soțului: «Poate că, de fapt, nu vreau să mă vindec, un soț fericit și un copil senin fără mamă sunt o mărturie mai mare decât o femeie care a învins boala. O mărturie care ar putea să salveze atât de multe persoane…»
Întorși la Roma, au avut bucuria de a fi primiți de Papa Benedict al XVI-lea, i-au cerut binecuvântarea și au reușit chiar să-i înmâneze un plic cu istoria lor.
Enrico reușește chiar să-i spună repede că Chiara are o boală în fază terminală: copilul pe care îl poartă în brațe s-a născut pentru că ea a refuzat curele pentru a nu-i face rău. Papa se emoționează și o strânge la pieptul său.
Cei doi soți petrec ultima lună din viața Chiarei acasă la țară, alături de părinți, cu o perindare continuă de oameni care vor să-i cunoască.
A fi alături de o bolnavă în stare terminală care nu cere să fie consolată, ci transmite bucurie și iubire, este o experiență covârșitoare.
Spuneau că «alături de ei nu era greu să creadă în viața veșnică»: și aceasta pentru că vedeau “o femeie nu numai senină, ci și fericită”
Chiara părea să vrea să dea tuturor mărturie despre moartea sa: nu era vorba doar despre a crede cu resemnare “în ceea ce există dincolo”, ci de a experimenta așteptarea plină de bucurie a lui Isus, care e aproape.
Padre Vito a cerut să poată sta în casa celor doi soți pentru a le putea oferi zi de zi Sfânta Liturghie și pentru a se îngriji de momentele de rugăciune cu vizitatorii, care se simt foarte reconfortați.
Ultimul Rozariu la care Chiara reușește să participe este recitat când micul Francesco abia a împlinit un an.
Și în acea ultimă clipă de așteptare, ea și soțul hotărăsc să scrie copilului o scrisoare.
Deși rămasă fără forțe, ea îi cere oricum Sfânta Liturghie.
Evanghelia zilei este cea în care Isus le cere ucenicilor săi să fie «sarea pământului și lumina lumii» . Cu afecțiune, fratele o întreabă pe Chiara care este candelabrul de unde lumina poate să strălucească. Iar ea răspunde «Crucea!».
Iar celebrantul comentează în numele tuturor: «Dacă tu iradiezi lumină în această lume, Chiara, este pentru că ești pe Cruce alături de El!»
Între timp, Enrico își privește atent soția, iar acea Liturghie înseamnă pentru el «întreaga viață». Va spune după aceea: «era minunat s-o văd pe Chiara atât de îndrăgostită de Dumnezeu!»
A doua zi, pe 13 iunie, Paradisul începe să se deschidă, iar el îndrăznește în sfârșit să-i pună soției ultima întrebare hotărâtoare:
«Atunci când o vedeam pe Chiara pe moarte eram, evident, foarte îndurerat. Apoi am prins curaj și cu câteva ore înainte – era aproape ora 8 dimineața, Chiara a murit la prânz – am întrebat-o. I-am spus: “Chiara, iubirea mea, dar această cruce este cu adevărat dulce, așa cum spune Domnul?”. Ea m-a privit, mi-a zâmbit și, cu un fir de voce, mi-a spus: Da, Enrico, e foarte dulce”. Și astfel noi, întreaga familie, n-am văzut-o pe Chiara murind senină: am văzut-o murind fericită, ceea ce e cu totul altceva»
Soțul a dorit ca ea să fie depusă în sicriu îmbrăcată cu rochia albă de mireasă, pentru a aminti tuturor, dar mai întâi de toate lui însuși, că ea ajunsese în sfârșit în casa adevăratului său Mire, Isus.
În timpul înmormântării Enrico hotărî să citească la microfon câteva fragmente din scrisoarea pe care o scriseseră împreună în urmă cu câteva zile, cu ocazia primei zile de naștere a lui Francesco: cuvinte care meritau să devină ultimul dar al Chiarei, prin care să amintească tuturor frumusețea “de a fi fii”.
Iată-le:
„Scumpule Francy,
împlinești azi un an și ne întrebam ce am putea să-ți dăruim, ca să-ți rămână peste ani, și așa am hotărât să-ți scriem o scrisoare. Ai fost un mare dar în viața noastră, pentru că ne-ai ajutat să vedem dincolo de limitele noastre umane. Atunci când medicii încercau să ne sperie, viața ta atât de fragilă ne dădea puterea de a merge mai departe.
Din puținul pe care l-am înțeles în toți acești ani, pot doar să-ți spun că Iubirea este centrul vieții noastre, pentru că ne naștem dintr-un act de iubire, trăim pentru a iubi și murim pentru a cunoaște iubirea adevărată a lui Dumnezeu. Scopul vieții noastre este iubirea și să fim mereu pregătiți să învățăm să-i iubim pe ceilalți așa cum numai Dumnezeu poate să te învețe cum. Iubirea te consumă, dar e frumos să murim consumați, ca o candelă care se stinge numai când și-a atins scopul.
Orice vei face va avea sens doar dacă vei privi în funcție de viața veșnică. Dacă vei iubi cu adevărat, îți vei da seama că nimic nu-ți aparține cu adevărat, pentru că totul e un dar. Așa cum spune Sfântul Francisc, opusul iubirii este posesiunea!
Noi i-am iubit pe frații tăi, Maria și Davide și te-am iubit și pe tine, știind că nu erați ai noștri, că nu erați pentru noi, așa cum totul trebuie să fie așa în viață: tot ceea ce ai nu-ți aparține niciodată, pentru că este un dar pe care Dumnezeu ți-l face, pentru ca tu să poți să-l transformi în rod.
Să nu te descurajezi niciodată, fiul meu, Dumnezeu nu-ți ia nimic niciodată.(… ). Știm că ești special și că ai o mare misiune. Dumnezeu te-a dorit din totdeauna și-ți va arăta calea pe care să mergi, dacă îi vei deschide inima…
Ai încredere, merită!”
Mama Chiara și tata Enrico
Recommended Posts
Sfântul Leonardo Murialdo
martie 28, 2020
Slujitoarea lui Dumnezeu, Léonie Martin
martie 18, 2020
Maica Domnului cu pruncul #25
martie 19, 2022