Casatoria…o provocare care dureaza toata viata!

by

Felicitari pentru decizia de a uni iubirea voastra cu cea a lui Cristos in Sacramentul Casatoriei.

Noi am facut acest pas in 2010. Ne cunosteam din 2006, iar din toamna lui 2007 am devenit iubiti. Perioada: toamna 2006-toamna 2007 a fost de decizie pentru a ramane sau nu impreuna. Din toamna 2007 pana in toamna 2008 am fost la distanta (eu-Pascani, el-Bucuresti) si ne vedeam cam la 1,2,3 sau 4 saptamani; eu veneam mai rar in Bucuresti, dar el venea foarte des. Pleca vineri dupa munca spre mine si se intorcea duminica cu ultimul tren, ajungand luni direct la munca. Uneori imi facea surprize  si venea pe neasteptate sau imi trimitea scrisori/daruri. Toate aceste lucruri si multe altele ma faceau sa cred ca sunt valoroasa pentru el si astfel crestea in mine iubirea. Deveneam indragostita si il vedeam perfect, era vremea idealizarii si ii vedeam doar calitatile. Iar in putinul timp petrecut impreuna nu avea cum sa fie altfel. In 2008 am venit dupa el la facultate. Incepeam sa ne vedem aproape zilnic si aveam multe activitati impreuna. Asa ca am inceput sa ne cunoastem cu adevarat: cu bune si cu..mai putin bune. Am avut primele discutii mai serioase si in 2009 eram chiar pe punctul de a ne desparti. El gresise intr-un lucru, dar nu vroia sa recunoasca ; iar eu imi spuneam ca nu mai vreau sa fac mereu primul pas spre reconciliere. Dar i-am spus Domnului: “Doamne daca tu vrei ca eu sa fiu cu baiatul asta, ajuta-ma sa-l provoc la o discutie, desi nu mai vreau sa-l vad”. Apoi ceva ma impingea sa vorbesc cu el si am mers si ..ne-am impacat. Aventura a continuat si in 2010 ne-am casatorit. Credeam ca suntem pregatiti. Nu am vrut (mai mult eu) sa stam deloc impreuna inainte de casatorie (cu toate ca mai ramaneam nopti impreuna) si bine am procedat…caci astazi nu am mai fi fost impreuna.

Ce a urmat? Primii 3 ani au fost duri: fiecare personalitate incerca sa o domine pe cealalta (una mai mult decat alta). Educatia primita acasa, tabieturile, diferentele de sex, temperamentul, ranile din trecut si multe altele ne duceau deseori pe ringul de box si in 90 % din cazuri 1 din 2 era faultat. Fiecare tinea la parerea lui, la deciziile lui, la familia lui, intr-un cuvant la eul personal si era greu sa ajungem la un acord. Se lasa des cu vorbe dure, jigniri si bocete, iar serile in care nu vorbeam deveneau ca stelele de pe cerul insorit (multe). In acesti 3 ani i-am spus de 3 ori sotului meu ca vreau sa divortam – mi se parea complet schimbat.  Bineinteles ca nu am simtit niciodata acest lucru, iar el stia ca pentru mine  Sacramentul Casatoriei este sfant. De fapt chiar asta ne-a tinut uniti in acei 3 ani – promisiunea facuta in fata Domnului (de aceea spuneam ca daca am fi stat impreuna inainte, fara nici un angajament spiritual renuntam imediat si nu mai luptam pentru salvarea relatiei). Ajunsesem sa cred ca : “asta e, sunt sortita sa traiesc greu alaturi de el pana la moarte”. Dar nu concepeam aceasta idee, el este un om minunat, plin de calitati si stiam ca putem fi fericiti impreuna; ca o casatorie nu este un chin, a mea cel putin.

Ne-am dat seama totusi ca sentimentele de iubire nu ajung. Pentru ca in momentele de criza sentimentele sunt uitate, sunt in criza. In aceste momente sunt importante: initiativa de a vorbi cand comunicarea e dificila, recunoasterea limitelor, cererea de iertare, consacrarea unui timp pentru celalalt in schimbul unei activitati personale (sau dragi tie), primirea familiei celuilalt…iar lista poate continua. Aceste initiative, renuntari nu ar putea avea loc daca singurul motor ar fi sentimentul. Asa cum spuneam sentimentul este precar: cunoaste suisuri si coborasuri.

Ce m-a facut sa avansez? In primul rand am sperat in Domnul, in schimbarea sotului si am avut rabdare, iar Domnul a intervenit cu putere. Apoi am avut curajul sa cred in cel pe care mi l-am ales in libertate pentru toata viata, in prezenta in el a unor bogatii pe care nu le-am descoperit pana atunci, in capacitatea lui de a se reinnoi, de a creste, de a se schimba in relatie cu mine. Iar cand existau mari turbulente si nu mai vedeam posibilitatea schimbarii in el credeam in legatura noastra, in valoarea ei ca a 3 a viata nascuta intre noi (eu, tu, noi). “Ca si in cazul credintei in Domnul, credinta conjugala trebuie sa traverseze nopti pentru a ajunge ceea ce este. Trebuie sa treaca prin moarte pentru a gasi viata. Nu exista nici iubire, nici alianta care sa dureze fara acceptarea acestor treceri” (Xavier Lacroix). Acest lucru s-a aplicat perfect in cazul nostru. Toate certurile, mici si mari, ne impingeau spre o comunicare mai profunda: a ceea ce suntem noi, cu nevoile, cu asteptarile, cu lipsurile, cu dorintele noastre, adica o cunoastere a celuilalt cu adevarat. Si timpul consacrat ascultarii celuilalt, increderea oferita si angajamentul mereu reinnoit de a dori cresterea celuilalt alaturi de rugaciune ne-au salvat. Am devenit constienti ca angajamentul pe care l-am facut in 2010 nu a fost unul bazat pe rezultate (in care fiecare asteapta sa mearga casatoria) ci unul bazat pe mijloace (facem sa mearga). Viitorul nu ne apartine, dar ne apartine prezentul: incepand de acum, azi, maine, poimaine, eu ma angajez sa fac tot ce tine de mine pentru ca tu sa fii fericit si ca relatia noastra sa fie vie. Sunt constienta ca aceasta vointa nu este totul, dar este determinanta. Asa am inceput sa renuntam putin la eul personal pentru binele celuilalt…si nu e usor. Dar suntem pe drum. Si drumul a fost lung pana acum, cu suisuri si coborasuri…..si inca mergem.

Spuneam ca ne-a fost un ajutor de nadejde rugaciunea pe care am intensificat-o din 2013 de cand suntem intr-o comunitate spirituala. Iar Domnul ne rasplateste din belsug personal si familial. Iar pentru mine personal totul a reinviat in mine si in jurul meu din momentul in care Isus a luat primul loc in viata mea. Perioada 2007-2013 a fost centrata pe sotul meu (era un idol) si poate de aceea fiecare actiune gresita din partea lui ma ruina cu adevarat.

Cum este astazi? Mai exista multe discutii in contradictoriu si rani, dar le tratam diferit. Am invatat sa iertam si sa cerem iertare. Am invatat sa nu mai lasam noaptea sa apuna peste supararile noastre si incercam sa depasim interesele individuale. Nu ne mai intrebam daca pierdem sau castigam (adica daca se face cum spun eu sau el), caci dorinta determinanta este de a darui. Si scopul nu este acea imagine, mereu limitata, a fericirii noastre ci realizarea unei unitati, construirea unei legaturi vii. Si costa…costa mult din perspectiva renuntarii la o logica strict individuala pentru a hrani o viata comuna, a comunitatii “noi” care s-a nascut intre “eu” si “tu”.

Slava Domnului pentru ce a permis in familia noastra!

Cateva idei (din experienta noastra):

  1. Indragostirea trece (si e un lucru foarte bun)
  2. Sentimentele intra in criza
  3. Casatoria si relatia se construieste
  4. Crizele imping spre comunicare
  5. Viata legaturii (“noi”) presupune moartea unei parti din “eu” si din “tu”
  6. Iertarea este esentiala
  7. Domnul face minuni (prima sa minune a facut-o chiar la o nunta)
  8. Casatoria este pentru toata viata.
share

Recommended Posts

Folosim cookies pentru a vă oferi o mai bună experiență online. Prin Acceptare, sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor conform Politicii noastre de utilizare a acestora.

Privacy Settings saved!
Setări de Confidențialitate

Când vizitați un website, browser-ul Dvs. stochează informații către server, sub formă de cookies. Aici puteți controla ce cookie-uri permiteți în browser-ul Dvs.

Aceste cookie-uri sunt necesare pentru buna funcționarea site-ului și nu pot fi dezactivate

Pentru navigare ep acest site, folosim următoarele cookie-uri tehnice necesare funcționării corecte a site-ului.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Folosim Woocomerce ca platformă de cumpărături on-line. Pentru ”coș” și procesarea comenzii se folosesc două cookie-uri. Acestea sunt strict necesare pentru buna funcționare a magazinului și nu pot fi dezactivate.
  • woocommerce_cart_hash
  • woocommerce_items_in_cart

Decline all Services
Accept all Services