Carantină și întâlnire

by @d_min

Anunțurile, refuzurile, micile deschideri pe care oamenii le fac imediat mai mari, certificatele auto: nu, nu mai sunt necesare; bisericile închise, acum deschise, dar toate cu masca și la distanță socială; de asemenea, preotul cu masca și mănuși; vizite la rude, acum și la prieteni, dar cu precauție… Când se va termina?
Între timp, urmează ca întâlnirea să fie redescoperită cu cei care sunt acasă. Pentru alții există mobilul și mijloacele moderne de comunicare. Dar nu ne vedem în persoană, ci prin video, de departe. Nu te poți vedea unul cu altul; nu poți sta prea mult timp nici la distanță… trebuie să se termine curând; acum se mai relaxează puțin. Dar cu prietenii îndepărtați, într-o altă regiune? Dar cu cine este bolnav și nu-l poți vizita? Dar cu cei care sunt în străinătate?
Am avea vreun alt loc de întâlnire? Un nou mod de a ne întâlni? Tuturor ne-ar plăcea, dar nu am putea-o pune în aplicare, pentru că poliția, jandarmeria ne-ar amenda imediat.
În această perioadă mi-am amintit de un mod ciudat, dar real, prin care unii dintre sfinții noștri se întâlneau.
Elisabeta a Sfintei Treimi. Era în clauzură (în izolare, am spune acum). Dar pentru mama ei, pentru sora ei, pentru prietenele ei, a avut un loc de întâlnire cu o certitudine absolută și cu o mare tandrețe. Era Sfânta Treime.

Întrând în tine (și s-ar putea ca aceste zile să ne fi instruit puțin), redescoperi multe realități cu care erai obișnuit, pe care nu le-ai imaginat niciodată. Dar ești făcut din aceste gânduri, aceste intuiții, uimiri. Ești bogat și nu știai. Dacă continui, experimentezi și mai mult: există ceva care te invită, o lume nouă care te atrage, ca și cum un loc, cineva te aștepta. Acestea sunt gândurile coronavirus-ului! poate zici și te distragi cu altceva. Dar, întrucât aceste gânduri sunt totuși ale tale, iată că te întorci. Ești așteptat. Te afli într-o lectură mai profundă, mai umană a realității. O lume diferită de tine, care nu ești tu, dar făcută magnific pentru tine. Această lume te îmbrățișează iar tu o îmbrățișezi la rândul tău. Într-o comuniune emoționantă, neașteptată și inimaginabil de mare. Ești în apropiere de Sfânta Treime. Lasă-te condus înăuntru. Atunci Iubirea se deschide către tine, imensă, prima ta iubire adevărată. Una, unică și plină de legături, nouă fantastică, întotdeauna diferită.
Acesta este locul în care Elisabeta s-a așezat: în expirarea dragostei trinitare. În acest loc își întâlnea prietenii.
Ea scria:
„Eu sunt Elisabeta a Sfintei Treimii, adică Elisabeta care dispare și se pierde în Cei Trei … Aceasta este legătura divină care ne unește, până la punctul de a fi (noi doua) una. De dimineață până seara, fac totul în uniune cu tine și te consider adevărata soră a sufletului meu.”

„Aceasta va fi unirea sufletelor noastre. Vom intra în partea cea mai interioară a noastră, unde locuiesc Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt și, în Ei, vom fi una.”

„În acest mister, își dau întâlnire pentru a fi în centrul nostru și acasă.”

„În această săptămână sfântă v-am purtat sufletul peste tot cu al meu.”

„Te las fără să te părăsesc pentru că sufletul meu și al tău sunt lipite unul de celălalt.”

„Cu Inima Lui te iubesc și cu Sufletul Lui mă rog pentru tine.”

Acum aș dori să aduc un exemplu, nu de călugăriță, ci de mamă. Vorbim tot despre locul de întâlnire.
Suntem în Chile, într-un Carmel unde moare Sf. Teresa de los Andes (1920). Are doar 20 de ani și se stinge din cauza unei boli. În ultima zi, Superioara îi spune Mamei, care se venise de acasă la mănăstire ca să afle vești despre fiica sa: „veniți la fiica voastră, acum își dă duhul”. Superioara, crezând că vine în întâmpinarea dorinței oricărei mame, făcuse o excepție la clauzură, având în vedere natura dramatică a situației. Dar mama i-a răspuns: „nu, Maică, prefer să merg la capelă, în fața lui Isus spre care pleacă fiica mea. Așa că voi fi cu El pentru a o primi.”

Încă un loc de întâlnire.

În drama Proces împotrivă lui Isus a lui Diego Fabbri, imediat ce au auzit acuzația și apărarea, sunt pe cale să-l condamne pe Isus. Doamna care curăță teatrul se prezintă, ultima după câteva intervenții disperate pentru a-L apăra și, făcându-se curaj spune:
„O clipă, pentru că vreau să spun și eu ce a spus doamna acolo … și tânărul: nu trebuie să-L atingeți pe Isus! … Suntem săraci … și simpli … și pe Isus îl simțim, îl știm, îmi cer scuze, ca pe unul dintre ai noștri. Este comoara noastră. Și atunci nu trebuie să luați de la noi acest unic lucru pe care îl avem” …
Era o mamă căreia, într-o perioadă de terorism, îi luaseră  și îi uciseseră fiul. Continuă:
… „Am spus înainte că, dintr-un anumit moment, fiul meu devenise ca un străin pentru mine, dar acum după moarte, după ce l-au omorât, el s-a ridicat din nou … a înviat în mine. Îl simt aproape de mine, în viață – precum ar fi în viață – și ar avea încredere în mama sa … Vorbește, spune ceea ce nu a spus niciodată de ani de zile: lucrurile minunate, cuvintele pe care le spune … și sentimentele pe care mi le încredințează… dacă ați ști!… Și știu, vă spun, știu că nu va trece mult până să îl văd … Nu este un basm … este un lucru real, cu adevărat real, ca și cum ați atins … o certitudine … Fiți buni, domnilor judecători, fiți puțin buni cu  Mântuitorul și cu noi … buni …. buni.”

În aceste zile nu putem să ne împărtășim pentru că Liturghia nu este celebrată cu popor. Dar cei care au posibilitatea de a se împărtăși, au chiar responsabilitatea să o facă și pentru cei care nu pot, pentru cei care suferă, pentru cei care nu o doresc: toți înăuntru – chiar dacă sunt îndepărtați – în acestă  mare îmbrățișare.
Se spune o rugăciune după împărtășanie pe care o repet mereu: „în rănile tale ascunde-mă… ascunde-ne”.

Pr. Tarcisio Favaro ocd

mai 2020

@d_min

Recommended Posts

Caritate în mișcare

martie 13, 2022

Liturghia acasă

iunie 06, 2020

Un Paște rănit

mai 15, 2020