O Pietà* fără Cristos

by @d_min

Printre numeroasele gânduri din aceste zile agitate, îmi revin persistent unele imagini și cuvinte care se cer aprofundate:

Călugărul care sună familia celui decedat și care se roagă la unison cu rudele, pe telefonul mobil, pentru cel drag, într-un fel de direct – indirect, jalnic și dureros.

Sau soția care o roagă pe asistenta sanitară să-i amintească soțului ei grav bolnav, pe care nu poate să-l vadă: spuneți-i că îl iubesc atât de mult!

Apoi omenia medicilor și a asistentelor care știu că sunt ultima legătură dintre bolnavi și cei dragi.

În sfârșit, durerea celor care nu pot spune nimic, nu pot face nimic, nici măcar pot fi prezenți la înmormântare, deoarece trupurile pleacă pe ultimul drum, în camioane militare.

Așa că mi-am amintit de câteva momente din viața lui Edith Stein.

Fiind în trecere prin Frankfurt, Edith, cu o prietenă, vizitează un muzeu (1916). Acolo văd o Coborâre de pe Cruce de origine flamandă, însă din acest grup de statui din lemn lipsește Cristos. Edith și prietena ei se opresc copleșite de expresia fețelor acelor statui, reprezentate ca receptaculul tuturor durerilor și suferințelor umane. Ansamblului de statui întristate îi lipsește chiar personajul principal: Cristos.

Totuși, toată durerea este pentru Cristos. Deși lipsește material, El este prezent spiritual, emoțional și artistic. Grupul statuar e o imagine grăitoare a durerii care există în lume și în persoana umană. A cui durere? Și mai ales, durere pentru cine?

Există oare un centru care întâmpină această durere și care, în mod surprinzător, o vindecă? o îmbrățișează?

În grupul de statui, Cristos lipsește fizic, nu există; de ce este El oare, atât de prezent? Nu cumva, dacă privim cu mai multă inteligență teologică și umană, toți oamenii aceia plâng, în durerea lor absurdă care se vede,  durerea Lui, care nu se vede?

Cealaltă amintire legată de Edith este mărturia unei prietene, care a vazut-o ultima dată în viață, în lagărul de la Westerbork.

… Da, chiar cred că a măsurat dinainte suferința care îi aștepta, nu a ei – era prea calmă pentru asta – de fapt, aș spune: mult prea calmă! – dar cea a celorlalți. Când o văd în amintire, așezată în acea baracă a lagărului, întreaga ei atitudine evocă în mine un singur gând: cel al unei Fecioare îndurerate, a unei Pietà fără Cristos…

Povestea se repetă în zilele de acum, în durerea soțiilor, dar și a mamelor celor mai tineri morți; în bolnavii care nu pot fi însoțiți fizic și în morții care nu pot fi văzuți, nici îmbrățișați pentru ultima oară…

În toate acele Pietà ale devoțiunilor populare, precum și în cele ale marilor artiști, Fecioara își ține Fiul mort în poală; poala și brațele care țin, într-o îmbrățișare lacerantă, cele mai contradictorii experiențe: iubirea și moartea.

Însă, în evocarea martorei de atunci, din lagăr, ca și în realitățile la care suntem martori noi, acum – aceste Pietà fără Cristos – suferința devine, dacă este cu putință, și mai sfâșietoare; în cazurile acestea, Femeia nici măcar nu-și ține Fiul în brațe, ca să-L îmbrațișeze, să-L sărute.

Unde e acest trup născut de ea pentru viață? Unde este această iubire făcută trup?

Nu poate, însă, exista o Pietà fără Cristos. Nici atunci și nici acum.

Mai bine spus, Cristos a fost acolo atunci și continuă să fie și acum, aici.

Pr. Tarcisio Favaro ocd, aprilie 2020

 *Pietà: imaginea Maici îndurerate care Îl ține în brațe pe Isus. De exemplu Pietà a lui Michelangelo

@d_min

Recommended Posts

Liturghia acasă

iunie 06, 2020

Carantină și întâlnire

mai 19, 2020

Un Paște rănit

mai 15, 2020