Precum absida reprezintă, pentru arhitectura sacră, îmbrăţişareaTatălui, tot aşa, altarul este Cristos, care este în sânul Tatălui. Pentru aceasta altarul este punctul către care converge toată biserica. Mai mult decât atâta, El este obiectul constitutiv al bisericii, fixat în pamântul ce devine astfel, un spaţiu sacru. Fără El, biserica ar fi o clădire oarecare, chiar dacă este decorată cu imagini sacre. Pentru aceasta, altarul este din piatră, cum era altarul din templul Ierusalimului, după descrierile biblice.

Altarul este alb la culoare deoarece este punctul de sosire al drumului de credinţă care se începe la intrare, unde pardoseala este făcută cu piatră naturală de porfir, continuă cu nava bisericii, făcută în marmură din Grecia cu dungi gri care indică inaintarea în viaţa de credinţă, până la suprafaţa mai deschisă a presbiteriului cu marmura de Carrara, unde iese în evidenţă albul clar şi cald al altarului.

Forma altarului este patrată, pentru că Jertfa Euharistică, Taina Trupului lui Cristos, este destinată tuturor popoarelor, şi se ajunge la El din cele patru colţuri ale pământului.

În brâul decorativ care înconjoară altarul sunt reprezentate, în latura dreaptă şi stângă, peşti şi pâini: două simboluri euharistice în legătură cu minunea înmulţirii, care sublinează aspectul banchetului care hrăneşte. În latură către absidă, este amintită dimensiunea jertfei, prin reprezentarea şarpelui înalţat pe un stâlp: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică” (In 3,14-15).  În faţa altarului vedem mielul jerfit stând în picioare pe altar, în centrul Ierusalimului. De acolo curge un râu, după viziunea din Apocalipsă care se referă la marea profeţie din capitol 47 din Cartea lui Ezechiel: “Apoi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei [cetăţii], de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, care aduce douăsprezece roade: în fiecare lună îşi dădea rodul său, iar frunzele copacului erau pentru vindecarea naţiunilor” (Ap 21,1-2). Această imagine este una centrală în legătură cu tema iconografică a Sanctuarului, adică Gradina. Pământul a devenit un deşert steril şi uscat, mai de grabă decât o grădină, din cauza păcatului care este la originea poluării creaţiei (Laudato Sì). Din altar izvorăşte acea apă vie care nu numai adapă setea adevărată (femeia Samariteană), ci şi vindecă şi însănătoşeşte viaţa[1].

Astfel, iese la iveală şi legătura dintre absidă, altar şi celebrarea misterului euharistic. Pâinea euharistică este prezenţa sacramentală a Mielului pascal jertfit pe altarul Crucii şi înălţat  în gloria Tatălui pentru a pregăti nunta Mielului: adică unirea cu Biserica. Această legătură devine evidentă mai ales atunci când preotul, în timpul liturghiei, ridicând Sfânta Taină proclamă: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii. Fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului”.  Din mozaicul central Domnul ne spune că toţi suntem invitaţi la masa care ne face să participăm la plinătatea vieţii lui filiale.

Deasupra altarului, în cheia care uneşte toate grinzile absidei, este porumbelul ce-L simbolizează pe Duhul Sfânt. În timpul liturghiei se operează o dublă epicleză: în timp ce este invocat asupra pâinii şi a vinului ca să le transforme în trupul şi sângele lui Cristos, Duhul Sfânt coboară şi peste noi pentru a ne constitui în Trupul lui Cristos, prin împărtăşirea euharistică cu El şi prin comuniunea dintre noi.

După cea mai veche tradiţie bisericească, înăuntrul altarului sunt păstrate câteva relicve de sfinţi. În ei, Biserica recunoaşte rodnicia Mântuirii Domnului şi răspunsul iubirii Lui, la care suntem invitaţi să participăm şi noi. În acelaşi timp, credinţa sfinţilor mijloceşte pentru noi şi participă la epicleza bisericii, constituind acest „spaţiu” disponibil pentru a-L primi pe Duhul Sfânt.

Moaştele puse în altar aparţin următorilor sfinţi:

Ioan al Crucii;Tereza de Avila; Ioan Paul al II-lea; Vladimir Ghika; Lucia, Francisc şi Iacinta de la Fatima; Tereza de los Andes, Martirele din Guadalajara; Raphael Kalinowski.

[1] Aquesta viva fuente que deseo,
en este pan de vida yo la veo,
aunque es de noche.

Acest izvor de apă vie pe care îl/(o) doresc, în această pâine a vieții îl/(o) văd eu, deși e noapte.

(Sf Ioan al Crucii, Poezii)