Acasă > Sanctuar > Plan Iconografic > Vitralii
VITRALII
Vitraliile, pe care le puteți admira în Sanctuar, sunt lucrarea părintelui Marko Rupnik, care semnează și mozaicurile. Ele sunt arse în cuptoarele atelierului Bokart din Zagreb (Croația).
După cea mai veche tradiție, scopul principal al vitraliilor este acela de a sfinți lumina naturală care intră în spațiul sacru, pătrunzând prin evenimentele Istoriei Mântuirii (cf. Lumen Fidei nr. 12).
Pe vitralii sunt reprezentate cele douăsprezece sărbători ale anului liturgic, care, în bisericile orientale, constituie primul registru al iconostasului. Acestea vor să arate misterul iubirii care se celebrează pe altar, unde se actualizează în chip sacramental viața mântuitoare a lui Isus Cristos. În acest spațiu, același mister se oglindește în vitralii. Pereții devin astfel, o îmbrățișare care îi cuprinde pe credincioșii care se roagă în biserică.
În continuitatea temei centrale a Sanctuarului, care este iubirea nupțială a lui Isus pentru Mireasa Lui, adică Biserica, fiecare scenă este însoțită de un citat din Cântarea Cântărilor. Acest lucru ne face să înțelegem că fiecare mister din viața lui Isus este, de fapt, un act de iubire a Mirelui pentru Mireasă.
Se începe cu vitraliul care se află în stânga intrării în biserică și se termină cu luneta de deasupra ușii care face legatura cu clopotnița.
Culoarea vitraliilor filtrează o lumină caldă, care duce cu gândul la mierea pe care albinele o produc culegând nectarul din flori. În tradiția carmelitană, această imagine a fost folosită pentru a sugera cercetarea Sfintei Scripturi, din care călugării culegeau mierea vieții spirituale. Cuvintele sunt scrise cu litere de mână, pentru că Scriptura este o scrisoare de iubire adresată de către Dumnezeu fiecăruia dintre noi.
Cele două lunete de deasupra ușilor laterale sunt un comentariu al basoreliefurilor care se află pe acestea. Pe cea din stânga, este un verset din Vesperele sărbătorii Sf. Iosif: „Dreptul, precum crinul va înflori” (inspirat din Ps 92,13 și din Os 14,6). Pe cea din dreapta, este o țesătură de citate evanghelice despre Sf. Ioan Botezătorul: „El va merge înaintea Mirelui” (Lc 1,17 și In 3,28-29).
Cele două vitralii de pe fațadă îi reprezintă pe cei doi profeți din care se inspiră Ordinul Carmelitan: Ilie, în clipa în care desparte apele Iordanului cu mantia sa, înainte de a fi răpit la Cer (2R 2,8) și discipolul său, Eliseu, când salvează văduva unui profet, înmulțind untdelemnul în vase (2R 4,1-7).
Cine-i aceea care răsare ca aurora,
frumoasă ca luna, aleasă ca soarele?
Ct 6, 10
Lângă Sf. Ana, care reprezinta Vechiul Testament, stă Maria în leagăn,
ca aurora Noului Legământ.
Cât de frumoasă este iubita mea și fără de prihană.
Grădină închisă ești tu, mireasă.
Ct 4, 7. 12
Sfinţii Ioachim și Ana o prezintă pe Maria, preotului Zaharia, la Templu. Aceea care avea să devină Noul Templu al lui Dumnezeu, se lasă pătrunsă de misterul Lăcașului Sfânt. De remarcat jocul mâinilor.
Glasul iubitului meu
Bate la ușă.
Deschide-mi surioară, deschide-mi prietena mea!
Ct 5, 2
Prin glasul Îngerului Gabriel, Logos-ul lui Dumnezeu bate la inima Mariei. Sfânta Fecioară primește Cuvântul cu o atitudine de ascultare și Îl păstrează în sânul ei.
Iubitul meu s-a coborât în gradina lui,
prin straturi de miresme,
ca sa-și pască turma și să culeagă crini.
Ct 6, 2
Isus se naște pentru a iubi lumea până la sacrificiul pe Cruce. De aceea pruncul are braţele deschise, pentru a-i primi și a-i îmbrăţișa pe toţi. Maria acceptă cu duioșie acest destin și Iosif contemplă cu uimire misterul maternităţii divine. Toiagul înfrunzit ne trimite la tulpina lui Iese și la descendenţa davidică.
Iubitul , mâna prin deschizătură a întins
si inima mi-a tresărit.
Iute m-am ridicat să îi deschid.
Ct 5, 4-5
Bătrânul Simeon Îl întâmpină pe Isus care intră în casa Tatălui Său, oferit de Maria și Iosif. Prin Simeon, tot poporului lui Israel Îl îmbrăţișează pe Mântuitorul mult dorit.
Apele mari nu pot să stingă iubirea,
nici râurile, s-o potolească.
Ct 8, 7
În momentul botezului, Isus, este uns de iubirea Duhului Sfânt pentru a conduce poporul lui Dumnezeu dincolo de apele păcatului, trecând prin moartea Sa. Din acest motiv, atitudinea sa hieratică trimite la coloana de nori, care a călăuzit poporul evreu la trecerea prin Marea Roșie. Ioan Îl botează și Îl mărturisește.
Iubitul meu e alb si carmin,
deosebit între zeci de mii.
Ct 5,10
Pe muntele Tabor, Isus anticipă revelarea Sa în glorie. Este înconjurat de: Ioan cu Evanghelia, Moise cu Legea, Iacob cu scrisorile , Petru cu cheile Împărăţiei și cocoșul și Ilie cu mantia cu care își acoperă faţa.
Ieșiți fiicele Sionului, priviți pe Regele păcii
în ziua nunții sale.
Ct 3,11
Copiii din Ierusalim Îl primesc pe Isus intrând ca Mesia în cetatea Lui, pe când discipolii Îl întreabă despre semnificaţia acestui eveniment, presimţind gravitatea momentului.
L-am căutat noaptea pe iubitul meu.
Abia trecusem de stăjeri,
L-am găsit pe iubitul inimii mele.
Ct 3,1. 4
Isus coboară în Iad pentru a-l elibera pe Adam (omul), așa cum Bunul Păstor a mers în căutarea oii pierdute. Feţele lor se aseamănă, pentru că Isus este noul Adam. Eva îi unește pe amândoi și prin aceasta este eliberată.
Atrage-mă după tine. Și haidem să alergăm .
Să mă ducă Regele în odăile sale.
Ct 1,4
Maria Magdalena este prinsă între două mișcări: dorul o atrage spre mormânt, unde îngerul îi arată giulgiul gol; Isus înviat o atrage spre Viaţa nouă, în slava Tatălui Său. Și noi suntem învitaţi să ne lăsăm atrași de Cel Înălţat, către iubirea Sfintei Treimi.
Scoală-te vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi
prin grădina mea și miresmele-i stârniți.
Ct 4,16
Maica Domnului este întro atitudine de rugăciune, cu mâinile ridicate spre cer. Apostolii, în jurul ei o privesc și îi imită atitudinea. Duhul Iubirii coboară peste ei, sub forma unor limbi de foc. În mijlocul Bisericii, Fecioara Maria continuă să se roage pentru ca noi să fim docili inspiraţiei Spiritului Sfânt.
Cine-i aceea care răsare ca aurora,
frumoasă ca luna aleasă, ca soarele?
Ct 6, 10
Maria l-a primit pe Fiul lui Dumnezeu în lume, în ziua nașterii Sale, ţinându-L în braţele ei. La sfârșitul vieţii ei pământești, Isus, în glorie, o înalţă în Lumea Sfintei Treimi. Prin apostoli, Biserica este chemată să participe cu evlavie la acest eveniment, care anticipează destinul ei.
