CALEA CRUCII


Calea Crucii este un exerciţiu de pietate pentru a medita patima lui Isus, ca eveniment central al istoriei mântuirii. Originea sa se afla în Ierusalim, unde creştinii parcurgeau drumul pe care Domnul Isus l-a făcut de la palatul lui Pilat până pe Calvar.  Tradiţia a fixat, încetul cu încetul, un drum cu 14 opriri (staţiuni). Unele dintre ele reiau relatarea din Evanghelii, altele sunt mai degrabă rodul a multe secole de meditație a creştinilor.

Câte lacrimi au vărsat sfinţii cugetând asupra acestor momente…

Aceste staţiuni sunt reprezentate în basoreliefurile centrale din fiecare din cele 14 medalioane ale Căii Crucii prezente în Sanctuar.

„S-a săvârșit!” este ultimul cuvânt rostit de Isus pe cruce (In 19,30). Jertfa lui Isus a fost pregătită de Vechiul Testament, misterul Crucii a fost revelat încetul cu încetul, de a lungul istoriei lui Israel. De aceea, în luneta din stânga a fiecărei staţiuni este reprezentat un eveniment sau o temă din Vechiul Testament, care prefigurează, într-un anumit mod, momentul respectiv din patima lui Isus. Pentru aceea moartea lui Isus a fost interpretată încă de la început, nu ca faliment, ci ca dăruire liberă de sine, după planul tainic al iubirii lui Dumnezeu Tatăl. Acesta se conturează treptat, în Sfânta Scriptură conform sensului alegoric, sau tipologic, în care Sfinţii Părinţi citeau Vechiul Testament.

În Isus, prin moartea şi învierea Lui, s-a împlinit în mod desăvărşit mântuirea. Totuşi, această iubire mântuitoare trebuie să atingă şi să implice toţi oamenii. De aceea Biserica, ca Trup al lui Cristos Înviat, continuă să trăiască misterul iubirii revelat şi realizat pe Cruce. Iată de ce, în luneta din stânga este reprezentat un episod din viaţa unui sfânt, care actualizează, într-un moment din istoria omenirii, o stațiune din Calea Crucii. Prin misterul Învierii, Crucea nu este ultimul cuvânt, ci este împlinirea iubirii, un semn de biruinţă asupra morţii şi a întunericului. În viaţa Sfinţilor se vede cum misterul Crucii, prezent în suferinţele omenești, este adevărata forţă de transformare a istoriei, care face să strălucească lumina Împărăţiei lui Dumnezeu, în răscrucile cele mai întunecate ale omenirii.

Aceste trei elemente ale fiecărei staţiuni constituie un ansamblu care se luminează reciproc. De exemplu, am ales să punem în legătură cele trei căderi ale lui Isus pe Calea Calvarului, cu primele trei căderi ale umanităţii, ca și cu trei dintre ispitele majore  care  apar de-a lungul istoriei.

Isus este condamnat la moarte

În primul plan, Îl vedem pe Isus în fața lui Pilat, cu mâinile legate în spate. Procuratorul pronunță condamnarea cu mâna dreaptă ridicată, în timp ce soția lui îi șoptește la ureche să nu aibă a face cu acest om drept, pentru că tocmai îl visase (Mt 27,11-26).

Scena din stânga arată țapul ispășitor asupra căruia Aron și preoții „aruncă” păcatele Poporului lui Israel. După aceea, animalul este alungat în deșert. Vedem în primul plan țapul peste care preoții aruncă pietrele, care reprezintă păcatele, și în același timp, cu ele, îl fugăresc în pustiu (Lev 16,20-22).

            În scena din dreapta, în poziția lui Isus, este Sfântul Maximilian Kolbe. În lagărul de la Auschwitz, s-a lăsat condamnat la camera morții prin înfometare, înlocuind un alt prizonier ce avea familie și plângea de disperare. Comandantul lagărului, în mod surprinzător, acceptă acest gest extrem de iubire, chiar dacă își arată nedumerirea printr-un gest întrebător cu mâna dreaptă. Sus, în spate, se vede reprodusă intrarea lagărului de la Birchenau.

Stațiunea I

Isus ia Crucea

Isus stă în fața Crucii și o îmbrățișează, așa cum fac creștinii în Vinerea Mare. Precum în celebrarea Sfintei Cruci, doi ministranți prezintă Crucea spre venerare între două lumânări aprinse, cântând imnul Ave Crux spes unica. Se vede arcada unei biserici. Aceasta stațiune ne spune că Isus este prezent în Biserica Sa, în care se actualizează mereu misterul Crucii.

În partea din stânga se văd Abraham și Isaac care se suie pe Muntele Moira. Isaac duce în spatele lemnele pentru jertfă. Abraham ține o mână pe capul lui Isaac și cealaltă pe pieptul său de tată, unde se întâmplă adevărată jertfă. Se uită către munte spunând: „Dumnezeu, va avea grijă El de mielul de jertfă, fiul meu!” (Gen 22,1-2.6-8).

În scena din dreapta o vedem pe Sfânta Edith Stein, îmbrăcată deja cu haină de călugăriță carmelitană, care Îl îmbrățișează pe Cel Răstignit. La rândul Lui, El se apleacă s-o îmbrățișeze. Edith Stein îi reprezintă atât pe Poporul său evreu, cât și pe Biserica-mireasă. Aceasta împărtășește cu Mirele iubirea mântuitoare a Crucii, care pentru Edith Stein s-a consumat în lagărul nazist din Auschwitz.

Isus cade pentru prima dată

Isus se prăbușește și cade, Crucea apasă peste El
aproape lovindu-L cu violență. Totuși Isus nu se apără, din
contră, pare chiar s-o îmbrățișeze. Spațiul liber de deasupra diagonalei formate de cruce accentuează dinamismul zdrobitor al acestei scene.

La stânga este reprezentată primă cădere a omului, relatată în Cartea Genezei. Adam și Eva, care au primit în dar toată grădina Edenului, își însușesc rodul pomului binelui și al răului. Ce era destinat să fie un dar în relație filială cu Creatorul, devine o posesie, stricând astfel armonia originară (Gen 3,2-6).

La dreapta, este reprezentat Jérôme Lejeune, un genetician, primul care a descoperit cromozomul care este la originea sindromului trisonomiei. El a făcut această descoperire pentru a găsi un remediu acestei boli și pentru a-i primi ca persoane pe copiii cu trisonomie. În fapt, descoperirea lui a fost folosită pentru a justifica avortul în caz de diagnosticare a bolii. Atunci el luptă cu toate puterile sale în apărarea vieții și pentru o cultură a demnității oricărui copil. Din această cauză, el a trebuit să poarte crucea neînțelegerii din partea lumii științifice și a suportat o persecuție care l-a marginalizat.

            În fața Crucii, Jérôme protejează un fetus cu brațul; lângă el se vede un microscop, care reprezintă munca lui de cercetător și de medic. Manipularea genetică este, într-un fel, versiunea modernă a primului păcat, care nu acceptă să pună limite etice puterii tehnico-științifice.

Isus o întâlnește pe mama Lui

Maria Îl mângâie pe Isus, față către față, aproape îmbrățișând și lemnul Crucii care stă în spatele lor. Pare că figurile lor sunt unite cu lemnul mântuirii.

            În scena din stânga vedem mama celor șapte copii Macabei, care sunt martirizați pentru fidelitatea lor fața de credința părinților. Mama ține ultimul copil în brațe și îl încurajează să rămână fidel până la sfârșit, vorbindu-le de speranța învierii pentru cei drepți. Un călău ridică spada pentru a executa sentința regelui, care privește din spate așezat pe tron (2 Mac 7,20-23).

            La dreapta îl vedem pe Augustin care îl ascultă pe episcopul din Milano, Ambrozie. Este momentul care pregătește convertirea definitivă a lui Augustin la credința creștină, după atâtea lacrimi vărsate de Sfânta Monica, mama lui, care a cerut Domnului cu statornicie convertirea fiului său iubit. Sfânta Monica reprezintă toate mamele care suferă și se roagă pentru copiii lor.

Isus este ajutat de un om din Cirene

În primul plan se vede Isus sfâșiat de oboseală. În spatele și asupra Lui, Cireneul, aplecat, este împovărat de lemnul Crucii. Pare totuși că și el se sprijină pe umerii lui Isus.

La stânga este reprezentat episodul în care Iosue cu poporul lui Israel se luptă împotriva lui Amelec, în timp ce Moise stătea pe munte cu brațele ridicate în rugăciune. Pentru a-l ajuta să stăruiască în rugăciune, Aaron și Hur îi sprijineau brațele lui Moise (Ex 17,11-12).

La dreapta este reprezentat Sfântul Francisc care susține biserica din San Damiano, după cum i-a cerut Răstignitul. De fapt, era un simbol al misiunii încredințate sfântului din Assisi, de a sprijini Biserica prin opera și carisma lui, de reîntoarcere la autenticitatea Evangheliei.

Veronica șterge fata lui Isus cu năframa ei

Chipul lui Isus este întipărit pe năframa cu care Veronica I-a șters fața însângerată. Atitudinea Veronicăi este una de venerație și de uimire pentru această imagine. În chipul suferind al Mântuitorului strălucește frumusețea tainei iubirii divine. Isus arată această iubire pentru păcătoși, îmbrățișând Crucea ca instrument al iertării.

            La stânga, îl vedem pe Moise care coboară de pe Muntele Sinai, cu fața strălucitoare, pentru că vorbise cu Dumnezeu. În partea superioară se vede vârful muntelui. În partea de jos fiii lui Israel își ascund fața, cuprinși de teamă din cauza acestei străluciri. Atunci când a terminat să le spună poruncile auzite de la Domnul, Moise și-a pus un văl pe față (Ex 34,29-33.35).

            La dreapta, vedem un episod care privește lupta în favoarea imaginii sacre, împotriva iconoclaștilor. Sfântul Ioan Damaschin este unul dintre Sfinții Părinți care a aprofundat argumentele teologice în favoarea imaginii, ca o consecință a Întrupării lui Dumnezeu, care s-a făcut văzut. Împăratul Leon al III-lea poruncise să se taie mâinile iconografilor, ca să nu mai picteze. Și Damaschin a suferit această pedeapsă, chiar dacă motivul era funcția lui de secretar al califului. Tradiția spune însă că, rugându-se în fața icoanei Mariei, brațul i s-a lipit la loc și s-a vindecat. Atunci, ca mulțumire, a pus o mână de argint peste icoană, de unde a apărut acest tip iconografic al Maicii Domnului cu trei mâini sau Tricheirousa.

Isus cade a doua oară sub Cruce

Această cădere pare mai puţin violentă decât prima; Isus nu pare lovit de greutatea crucii, ci cade lângă ea, ostenit. Crucea pare o barieră care împiedică drumul lui Isus. Aşa cum, la început, Ispititorul a încercat să-L deturneze pe Isus de la voinţa Tatălui, spunându-i: „Dacă Tu eşti fiul lui Dumnezeu…”, acest dubiu este singurul lucru care poate să-L facă pe Isus să se clatine. Însă Isus se ridică, sprijinindu-se tocmai de cruce, ca înstrument de iubire pentru frăţii Săi.

            Conturul Muntelui Calvar în spate echilibrează dinamica diagonală a lemnului.

            În scena din stânga, se vede fratricidul lui Cain împotriva lui Abel. Este a doua cădere de la Începuturi, după păcatul neascultării, al lui Adam şi al Evei. Următoarea consecinţă a rupturii legăturii cu Dumnezeu, după pierderea armoniei în relaţia între bărbat şi femeie, este deteriorarea raportului de fraternitate (Gen 4,8-11.13.15).

            În partea dreaptă, Sf. Iosefina Bakita, aminteşte de drama sclaviei. Europa, care a fost primul continent creştinat, care a primit darul Credinţei în Dumnezeu Tatăl, ar fi trebui să aducă în lume această veste, considerându-i pe toţi oamenii ca fraţi, fii ai lui Dumnezeu. Aşadar, sclavia a fost un păcat împotriva acestui dar care ne face pe toţi fraţi în Cristos. Iosefina a regăsit această demnitate, primind botezul şi devenind călugăriţă într-o localitate din Italia de nord, unde, umilă, îndeplinea slujirea de portăreasă la grădiniţa mănăstirii. Copiii, care o iubeau, se întrebau cu naivitate de ce avea pielea atât de diferită de a lor. Scena reprezintă unul dintre episoadele petrecute la grădiniță: Iosefina ţine în braţe un copil care îi atinge faţa cu un deget, crezând, cum povesteşte tradiţia, ca „era făcută din ciocolată”.

Isus le mângâie pe femeile miloase

Vedem femeile din Ierusalim lângă pieptul lui Isus. Prin gestul său Isus se sprijină pe ele, dar în același timp este El Cel care le cuprinde cu brațul Său.

În ele Isus le întâlnește pe toate mamele din istorie care își plâng copiii, dar și strigătul maternității care cere mântuire și viața veșnică pentru fiii lor.

„Dacă așa fac cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?” Isus este pomul verde și roditor prin ascultarea voinței Tatălui (Ps 1,3), care transformă lemnul osândei în pomul vieții. Toate durerile maternității își găsesc adevărata rodnicie în misterul Crucii, care duce la Înviere, la viața deplină.

În scena din Vechiul Testament o vedem pe Rahela care își plânge copiii, după profeția lui Ieremia „și nu vrea să fie mângâiată pentru fiii ei, căci nu mai sunt” (Ier 31,15). De fapt este vorba de triburile lui Iosif și Beniamin – fiii lui Iacob născuți din Rahela – care sunt deportați în Babilon. În Ieremia totuși aceste cuvinte se află într-un context de mângâiere, pentru că profeția continuă astfel: „Oprește-ți glasul din plâns și ochii din lacrimi, că vei avea plată pentru munca ta, zice Domnul, și ei se vor întoarce din țara dușmanului!” (Ier 31,16).

            Evangelistul Matei citează prima parte din profeție vorbind despre uciderea pruncilor nevinovați, omițând partea de mângâiere, deoarece copii uciși „nu mai sunt”. Doar în Învierea lui Isus este posibilă o adevărată mângâiere, care să nu fie doar prin vorbe, ci și în speranța de restituire a vieții dincolo de moarte.

            În partea dreaptă este reprezentată Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta era de origine păgână şi, după convertirea ei la credință în Isus Cristos, Elena s-a dus în Țara Sfântă, unde a căutat Crucea adevărată a lui Isus, făcând cercetări sistematice în jurul Ierusalimului. Această descoperire a fost pusă în legătură cu dorința care parcurge istoria religiilor, aceea de a găsi „pomul vieții” care vindecă și dăruiește viața veșnică. În centru basoreliefului, o vedem pe Elena într-o atitudine de rugăciune mijlocitoare, care pune în evidenţă rolul ei matern în nașterea imperiului creștin; în fața ei, un muncitor sapă pentru a găsi lemnul Crucii, iar în spatele lor,  se conturează zidurile cetății Ierusalimului.

Isus cade a treia oară sub Cruce

În această stațiune, Îl vedem pe Isus, care și-a consumat toate puterile, cum cade ca într-o stare de somn. Şi Crucea este aproape orizontală, în comparație cu primele două căderi. În același timp, Isus pare să îmbrățișeze cu duioșie duritatea lemnului, plecând capul peste el.

            În partea stângă, vedem a treia cădere a omului, relatată în primele capitole din Cartea Genezei. Păcatul în dimensiunea sa socială: construirea cetății și a turnului din Babel. Este tentativa de a realiza visul unității fără Dumnezeu, doar cu puterile omenești şi fără respect pentru diversități (Gen 11,1.4-7.9).

            Această ispită s-a repetat deseori în cursul istoriei omeniri, dar mai ales în ideologiile totalitariste din secolul al XX-lea.

            În partea dreaptă putem să observăm duba cu care a fost dus la închisoarea de la Jilava Monseniorul Vladimir Ghika, împreună cu ceilalți arestați din lotul lui. Un milițian comunist l-a împins pe bătrânul prinț, care a căzut în noroi peste doamna Elisabeta Postolache, care relatează: „S-a uitat cu blândețe la mine: «Pardonnez-moi!» Apoi a zis: «Pardonnons-leurs!» De două sau chiar de trei ori”.

            În fața regimului care vrea să facă o lume nouă prin puterea violenței și eliminarea credinței în Dumnezeu, cuvintele lui Vladimir Ghika arată victoria iubirii care știe să-l privească ca pe un frate demn de iertare chiar și pe dușman. Monseniorul a transformat gestul violent al milițianului într-un prilej de iubire și de iertare, cum a făcut și Isus cu Crucea Lui.

Isus este dezbrăcat de haine

Un soldat îl dezbracă pe Isus de hainele Sale, în timp ce Mântuitorul îi acoperă ochii cu mâna dreaptă, amintind de gestul de milă cu care Creatorul a acoperit goliciunea lui Adam și a Evei, atunci când au pierdut harul originar prin care trupul era manifestarea interiorității spirituale a persoanei. Isus s-a făcut gol pentru a ne re-îmbrăca în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

            În partea stângă, Îl observăm pe Dumnezeu Tatăl care îl modelează pe om, privind la chipul Fiului. „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului„ (Gen 2,7). Şi a zis Dumnezeu: «Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră»… Şi l-a creat Dumnezeu pe om după chipul Său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat” (Gen 1,26-27). „Amândoi, bărbatul și femeia lui, erau goi, dar nu se rușinau unul de altul” (Gen 2,25). Aceasta este demnitatea inviolabilă a fiecărei persoane umane, care, chiar dacă a fost desfigurată de păcat, nu a fost niciodată ştearsă în întregime.

            În partea dreaptă o vedem pe Sfânta Maria Goretti în momentul în care, rezistând celui care vroia să-i fure demnitatea intimă, a fost ucisă de agresorul ei, la vârsta de 12 ani. Chiar dacă nu era instruită într-o școală, Maria avea conştinţa demnității trupului său, ca imagine a lui Dumnezeu. A fost recunoscută martiră a curăției, chiar pentru că această virtute exprimă credința că și trupul este creat după imaginea  lui Dumnezeu. Maria a murit iertându-l pe agresorul ei și spunând: „Da, pentru iubirea lui Isus, îl iert și vreau să fie cu mine în Paradis”. Astfel, Maria Goretti a imitat pe deplin jerfa lui Isus.

            Mâna dreaptă a Mariei este ridicată întru-un gest, nu numai de apărare, ci și ca un îndemn pentru istoria omenirii: „opriți violența asupra femeilor, încetați exploatarea copiilor!”

Isus este pironit pe Cruce

Isus este întins peste Cruce şi un soldat, cu ciocanul ridicat, Îi pironește mâna stângă pe brațul Crucii. Faptul că scena este în partea de jos al basoreliefului vrea să sublinieze gravitatea păcatului de care Isus s-a încărcat pentru mântuirea noastră: „Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în El” (2 Cor 5,21). Acest aspect este aici accentuat prin perspectiva „exagerată” a trupului lui Isus văzut din partea capului.

În partea stângă, vedem episodul șarpelui de aramă ridicat de Moise pe un stâlp în timpul Exodului. Cine era mușcat de un șarpe veninos, simbol al păcatului, era scăpat de moarte dacă privea șarpele de aramă înălțat în mijlocul taberei evreilor. În partea de jos se văd șerpi care mușcă. Lângă stâlp, oamenii mușcați se uită la șarpele de aramă, și deasupra se observă forma corturilor din tabăra evreilor (Num 21,4-9).

Isus Însuși a aplicat acest episod la jerfa Lui de pe Cruce, vorbind cu Nicodim: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viața veșnică” (In 3,14-15).

Pe partea dreaptă, o vedem pe Fericita Victoire Rasoamanarivo, prințesă din Madagascar. Ea a trăit o căsătorie dureroasă, cu un soț care se deda la băutură și care o trăda cu amante. Dar Victoire a rămas fidelă până la sfârșit, iubindu-l pe soțul ei, țintuită de această legătură de iubire ca de o Cruce îmbrățișată de bunăvoie. Această fidelitate este reprezentată prin gestul cu care prințesa malgașă se îngrijește de soțul ei, care căzuse de pe un balcon, în timp ce revenea de la casa unei amante, rănindu-se mortal.

            Victoire este în genunchi, ținând cu duioșie piciorul rănit al soțului, arătând îmbrățișarea Crucii cu care a trăit taina căsătoriei. Soțul ei apare cu o sticlă de băutură în mână, cu atitudinea unui copil care realizează că a greșit, dar în sfârșit înțelege mărinimia iubirii soției. În pragul morții, se convertește și va fi botezat de însăși Victoire, pentru că preotul chemat nu ajunge la timp. În spate, ca în depărtare, sunt schițate figurile femeilor cu care soțul își petrecea nopțile, în afara casei.

Isus moare pe Cruce

Lutul din basoreliful central s-a spart atunci când a fost în cuptor. Nu a fost reparat pentru că reprezintă moartea lui Isus, atunci când, după evanghelia lui Matei: catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat (Mt 27,51). Lângă Cruce sunt Maria şi Ioan, în timp ce Maria Magdalena este așezată la picioarele Mântuitorului. Ei reprezintă umanitatea nouă, Biserica, care se naşte la viaţa divină din coastă strapunsă a lui Isus, adormit pe Cruce – Noul Adam.

În partea stângă, vedem crearea femeii din coasta lui Adam, care zace într-un somn tainic. Creatorul cheamă femeia la existență, îmbrăţişând-o cu duioşie, pentru că inima creaturii este făcută înainte de toate, pentru a-L iubi pe Dumnezeu (Gen 2,15.18.21-24). Sfinţii Părinţi au văzut în această relatare a
Genezei, o prefigurare a noii creații, săvârșită pe Cruce. Din coastă Noului Adam, se naşte Eva ceea nouă, Biserica, în primul rând Maria, zămislită neprihănită şi toţi discipolii care se nasc ca şi fii ai lui Dumnezeu, locuiți de viaţa Sfintei Treimi.

În partea dreaptă este reprezentat Origene copil, ţinut în braţele tatălui său Leonida, deasupra baptisteriului. În timp ce episcopul botează copilul, născându-l la viaţa divină de fiu al lui Dumnezeu, tatăl său îi sărută pieptul. După mărturia lui Eusebiu de Cesarea, tatăl era atât de impresionat de întrebările pline de înţelepciune pe care i le punea copilul, încât îi săruta pieptul cu veneraţie, în timpul somnului, pentru că, spunea el, Sfânta Treime locuieşte în inima copilului. Basorelieful transpune acest episod chiar în momentul botezului, pentru că de atunci harul divin a început să locuiască în Origene, precum în fiecare creştin. Sângele şi apa care au ţâşnit din coasta lui Isus în momentul morţii sale, sunt chiar simboluri ale botezului din care se naşte noua creatură.

Isus este luat de pe Cruce

Coborârea lui Isus de pe Cruce este reprezentată în mod simbolic. În loc de un trup neînsufleţit, care este supus gravitaţiei, Îl vedem pe Isus care se aruncă în gura unui balaur, ce reprezintă moartea şi păcatul, care ţin captiv neamul omenesc. Cum spun Sfinții Părinți, Isus se lasă înghiţit de moarte personificată într-un monstru, care devorează prada, neştiind că astfel, înghite otrava care va însemna sfârşitul puterii sale.

Dumnezeu Tatăl este atins de această coborâre a Fiului: mâna dreaptă acoperă faţa Lui, iar mâna stângă se întinde către Fiul. Întru-un fel, această staţiune reprezintă o „pieta”, unde Maria îşi ţine fiul mort pe genunchi sau în braţe reflectând în compasiunea ei de mamă, taina compasiunii Tatălui Ceresc. Aici autorul a încercat să-L reprezinte direct pe Tatăl.

În scena din stânga îl vedem pe Iob, în momentul în care Dumnezeu îl lasă în mâna Satanei, care vrea să pună la încercare fidelitatea lui neclintită. „Satana a ieşit dinaintea Domnului şi l-a lovit pe Iob cu o bubă rea din talpa piciorului până în creştetul capului său”. La picioarele lui un câine îi linge rănile, în timp ce soţia lui critică fidelitatea lui: „Continui să rămâi tare în neprihănirea ta? Binecuvântează-L pe Dumnezeu şi mori!” Însă Iob îşi exprimă încrederea neînduplecată în Dumnezeu până la sfârşit: „Dacă binele îl primim de la Dumnezeu, răul să nu-l primim?” Iar Sfânta Scriptura comentează: „Şi în toate acestea, Iob nu a păcătuit cu buzele sale” (Iob 2,7,9-10).
În partea dreaptă o vedem pe Ecaterina de Siena, la sfârşitul vieţii sale, dăruită în întregime lui Isus Cristos,

Mântuitorul preaiubitor de oameni. Ecaterina a consumat toate energiile sale pentru ca Biserica să fie fidelă misiunii sale de a transmite viaţa şi milostivirea lui Dumnezeu, mai ales să-l convingă pe Papa, succesorul lui Petru şi episcop al Romei, să revină la sediul lui şi să reformeze Biserica. În ultimul ei Post Mare, Ecaterina făcea pelerinajul printre bazilicile din Roma, ca ultimă faptă de iubire pentru Biserică, şi cade epuizată în faţa bazilicii Sfântul Petru din Vatican care încă avea pe faţadă mozaicul lui Giotto reprezentând barca lui Petru bătută de furtunile istoriei, care totuşi nu se scufundă. Ecaterina este într-o atitudine care poate sa fie acea a unei persoane epuizate, dar şi a unei mame care naşte, arătând astfel rodnicia eclezială a dăruirii totale de sine, după ­­modelul lui Isus Cristos.

Isus înviat din mormânt

Isus este așezat în mormânt și îi ține în brațe cu mâna Sa dreaptă pe Protopărinții Adam și Eva, care se țin de El cu speranță și tandrețe. Dar Isus este orientat către Dumnezeu Tatăl, care Îl trage la sine de brațul stâng cu duioșie. În spațiul conturat de această îmbrățișare care din fața Tatălui ajunge până la locuința morților pentru a-i scoate pe Adam și Eva, plutește Duhul Sfânt sub formă de porumbel, ca legătură invincibilă de iubire între Tatăl și Fiul.

În partea stângă, îl vedem pe Daniel în groapa leilor, unde a fost aruncat din cauza invidiei miniștrilor din Babilonia, deoarece nu l-a venerat pe rege ca și divinitate, ci a rămas fidel Domnului Dumnezeu. Atunci când regele Darius s-a ridicat dis-de-dimineața și s-a apropiat de groapa leilor, strigând: „Daniele, slujitor al Dumnezeului celui viu, oare Dumnezeul tău, căruia îi slujești neîntrerupt, te-a putut salva de lei?” Și Daniel îi răspunde: “Dumnezeu meu l-a trimis pe îngerul său, care a închis gura leilor”. „Daniel a fost scos din groapă – conclude Sfânta Scriptură – și nu au găsit pe el nicio rană, pentru că el își pusese încrederea în Dumnezeul său” (Dan 6,21.23-24).

În partea dreaptă vedem martiriul monseniorului Oscar Romero, episcop de San Salvador, care s-a luptat împotriva violenței regimului și în apărarea poporului. În cursul liturghiei de pe 24 Martie 1980, Oscar Romero comentează evanghelia despre “bobul de grâu care, căzut în pământ, trebuie să moară, ca să aducă rod mult” (In 12,24). Când se duce la altar pentru a începe ofertoriul, din spatele bisericii este tras un foc de armă. Căzând Romero a tras peste el vinul și ostile pe care urma să le consacre și care s-au amestecat cu sângele său. Viața lui, unindu-se cu jertfa lui Cristos a devenit Euharistie.

Folosim cookies pentru a vă oferi o mai bună experiență online. Prin Acceptare, sunteți de acord cu folosirea cookie-urilor conform Politicii noastre de utilizare a acestora.

Privacy Settings saved!
Setări de Confidențialitate

Când vizitați un website, browser-ul Dvs. stochează informații către server, sub formă de cookies. Aici puteți controla ce cookie-uri permiteți în browser-ul Dvs.

Aceste cookie-uri sunt necesare pentru buna funcționarea site-ului și nu pot fi dezactivate

Pentru navigare ep acest site, folosim următoarele cookie-uri tehnice necesare funcționării corecte a site-ului.
  • wordpress_test_cookie
  • wordpress_logged_in_
  • wordpress_sec

Folosim Woocomerce ca platformă de cumpărături on-line. Pentru ”coș” și procesarea comenzii se folosesc două cookie-uri. Acestea sunt strict necesare pentru buna funcționare a magazinului și nu pot fi dezactivate.
  • woocommerce_cart_hash
  • woocommerce_items_in_cart

Decline all Services
Accept all Services