Vedem pe partea de sus a ușii principale un panou de bronz, reprezentând o mână cu palma deschisă, îndreptată în jos. Este vorba despre o mână dreaptă, care iese ca dintr-un nor. În prelungirea mâinii, aproape ieșind din mână și pregătindu-se să zboare, este reprezentat un porumbel, gata să coboare.

În Vechiul Testament se vorbește des despre „mâna lui Dumnezeu”, despre „dreapta Celui Preaînalt”. Aceasta indică acțiunea lui Dumnezeu în istorie, domnia și puterea Lui, care acționează pentru a-l ocroti pe Poporul Său și pentru a realiza mântuirea.

Porumbelul care zboară din mâna divină, Îl reprezintă pe Duhul Sfânt. Deja din primul capitol al Genezei, vorbindu-se despre creație, se spune că „Duhul Domnului plutea peste ape” (Gen 1,2). După potop, porumbelul poartă ramura de măslin, semn că apele s-au retras și că o nouă viață începe. (cf. Gen 8,11)

Asa se va întâmpla la Iordan, după ce Isus a primit botezul lui Ioan. În momentul Bunei Vestiri, Îngerul Gabriel o anunță pe Maria că Duhul Sfânt va cobori asupra ei, așa cum plutea pe deasupra apelor în prima creație. De multe ori, mâna lui Dumnezeu e legată de Duhul Domnului, ca în viziunea lui Ezechiel despre oasele care învie: „Mâna Domnului a fost peste mine și m-a facut să ies în Duhul Domnului”(Ez 37,1).

            În momentul Bunei Vestiri, Îngerul Gabriel îi spune Sfintei Fecioarei Maria: „Duhul Sfânt va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri”. (Lc 1,35).

             Mâna, atunci, simbolizează Sfânta Treime, care intervine în lume, care ne trimite Duhul Sfânt, reprezentat printr-un porumbel, pentru a realiza coborârea Fiului în istoria umană.

            De altfel, mâna din acest panou arată spre următorul panou, „Îngerul”, în timp ce porumbelul este deja asupra celui de-al treilea, „Sfânta Fecioară”.

Îngerul, cu capul în jos și picioarele în sus, indică mișcarea descendentă a Cuvântului care se face trup. Mâna dreaptă îi întinde Fecioarei un crin în semn de salut Celei „pline de har”. Mâna stângă indică spre înalt, spre originea misiunii sale: „Îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galilea, cu numele de Nazaret” (Lc 1,27). Direcţia braţului său indică basorelieful de sus, unde este reprezentat Duhul Sfânt și mâna lui Dumnezeu Tatăl: „Nu te teme Marie, căci ai găsit har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli un fiu… Duhul Sfânt va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc 1,29.31.35).

Maria stă în genunchi, dar nu într-o poziţie statică, pare chiar să se înalţe pentru a merge către înger și trupul său formează ca un receptacol. Chiar linia concavă de pe fundal, care sugerează interiorul casei din Nazaret, exprimă această dinamică a primirii și mișcarea către Cuvânt. Mâna dreaptă, înălţată și deschisă, indică acea atitudine de așteptare, de ascultare și de deschidere, în timp ce mâna stângă este așezată pe pântec, ca pentru a păstra Misterul ce stă să se petreacă în ea. Privirea Mariei este îndreptată către mânerele porții principale, care formează chiar DA-ul pe care ea îl pronunţă cu toată fiinţa sa: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Lc 1,38). Privirea ei ne sugerează și nouă acest răspuns și ne invită să intrăm în atitudinea sa de ascultare sponsală. Astfel pământul nostru, solul vieţii noastre și al conviețuirii sociale pot redeveni grădina lui Dumnezeu. Sanctuarul este locul în care învățăm de la Maria să Îi răspundem cu propriul nostru Da, cuvântului lui Dumnezeu.

Pe ușa din stânga a nartexului este reprezentată apariția de la Stejarul din Mambre și vestirea către Abraham a nașterii lui Isaac (Gen 18,1-15), care marchează începutul istoriei mântuirii. După alungarea din Paradis, pământul nu mai este o grădină și sterilitatea Sarei este prezentată ca simbol al infertilității aceluia care s-a îndepărtat de Dumnezeu. Dar Abraham primește promisiunea unei descendențe numeroase, omenește imposibile. „Unui om de o sută de ani i se pot oare naște fii? Și Sara la nouăzeci de ani, mai poate da naștere?” (Gen 17,17). Credința că lui Dumnezeu nimic nu-i este cu neputință redeschide istoria umană la rodnicie, cum spune Sf. Paul: „Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare și, fără a slăbi în credinţă, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – şi nici la sânul neroditor al Sarei” (Rm 4 18,19).

În basorelief îl vedem pe Abraham care, în ușa cortului său, îi primește pe cei trei oaspeți divini, oferindu-le să mănânce un ied proaspăt preparat. Patriarhul, cu mâinile stânse la piept și cu fața plecată, este într-o atitudine de adorație. Coroana stejarului, lângă care stau cei trei oaspeți, se întinde până la cortul lui Abraham, ca un semn al promisiunii lui Dumnezeu care vine să fecundeze nerodnicia istoriei umane: „Mă voi întoarce la tine la anul pe vremea aceasta şi atunci Sara, soţia ta va avea un fiu” (Gen 18,10).

În spatele lui Abraham o vedem pe Sara, la intrarea în cort, care râde de neverosimilitatea promisiunii, dar care își acoperă gura cu mâna ca să nu fie văzută. Răspunsul lui Dumnezeu la acest râs: „Oare este vreun lucru cu neputinţă pentru Domnul?” (Gen 18,13), îl regăsim în cuvintele Îngerului la Buna Vestire: „pentru că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc 1,37).

Perioada judecătorilor a fost un timp al tinereții Poporului lui Israel. După cucerirea Pământului Făgăduinței și mai înaintea instituirii Regatului lui Israel, poporul era cârmuit de oameni carismatici pe care Duhul Domnului îi chema la  această slujire, în circumstanțe din cele mai diverse.

„Israeliții au făcut iarăși ceea ce este rău în ochii Domnului, iar Domnul i-a dat pe mâna dușmanilor lui” (Jud 13,1). Acesta este refrenul care ritmează Cartea Judecătorilor. Domnul ascultă strigătul Poporului care cere ajutor și ridică un eliberator care îl salvează de opresor.

Unul dintre acești eliberatori este Samson, a cărui naștere este anunțată, de către un sol din partea Domnului, soției lui Manoach care nu avea copii și care era sterilă: „Căci vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu. Briciul nu va trece peste capul lui, pentru că acest copil va fi închinat lui Dumnezeu din pântecele mamei lui” (Jud 13,5).

 Basorelieful reprezintă momentul în care Manoah, chemat de soția lui la apariția mesagerului, oferă un sacrificiu Domnului în semn de recunoștință pentru vestea că i se va naște un fiu. „Pe când flacăra se suia de pe altar spre cer, Îngerul Domnului s-a suit în flacăra altarului” (Jud 13,19-20).

Figura îngerului care s-a suit în flacăra altarului ocupă centru scenei, chiar dacă trăsăturile figurii sale se pierd în valurile de fum pentru a indica aparteneța sa la lumea divină. Figurile lui Manoach și a soției sale, în schimb, sunt bine reliefate, într-o atitudine de stupoare și de venerație: „Vom muri, căci am văzut pe Dumnezeu” spune tatăl lui Samson soției, care răspunde: „Dacă ar fi vrut Domnul să ne omoare, n-ar fi primit din mâinile noastre arderea de tot şi darul de mâncare, nu ne-ar fi arătat toate acestea şi nu ne-ar fi făcut să auzim chiar acum asemenea lucruri” (Jud 13,22-23).

Pe ușa laterală din dreapta este reprezentată vestirea nașterii lui Ioan Botezătorul, adresată lui Zaharia (Lc 1,5-25). Este episodul care deschide Evanghelia lui Luca și care constituie pragul de trecere între Vechiul și Noul Testament. Zaharia și Elisabeta, ca și Abraham cu Sara, erau deja înaintați în vârstă și nu putuseră avea copii. Scena se desfășoară în Templul din Ierusalim, la ora jertfei zilnice de seară. Zaharia a fost desemnat să aducă ofranda de tămâie, în timp ce mulțimea poporului aștepta afară în rugăciune, pentru a primi binecuvântarea. Iată că în acest context liturgic oficial, în locul cel mai sfânt din Israel, Îngerul Domnului îi apare lui Zaharia și îl anunță că Elisabeta îi va dărui un fiu, căruia îi vor da numele de Ioan. Îngerul va revela și care va fi misiunea sa: Ioan va fi Înaintemergătorul Domnului, care va veni să mântuiască pe poporul Său.

În centrul basoreliefului vedem altarul construit cu douăsprezece pietre, după cele douăsprezece triburi ale lui Israel. În partea dreaptă a scenei se intuiește perdeaua care separă locul altarului de restul templului (1R 6,21). Deasupra altarului este așezată cădelnița cu cărbunii aprinși, peste care preotul vărsa tămâia, simbolul rugăciunii care se suie la Dumnezeu. Îngerul coboară din cer, prin fumul tămâiei și indică cu mâna dreaptă spre înalt („Eu sunt Gabriel, care stau mereu în prezența lui Dumnezeu și am fost trimis să-ți aduc această veste bună”- Lc 1,19). Cu mâna stângă Îngerul arată, ca într-un medalion, dincolo de o linie verticală, unde se crează un alt plan al scenei, două mame care își poartă copiii în brațe: mai întâi este Elisabeta cu Ioan, cel care Îl va preceda pe Isus, care stă în brațele Mariei. Zaharia este îmbrăcat în veșminte sacerdotale, cu stolă și un fel de pluvială. Mâna dreaptă este dusă la gură, pentru a arăta că devenise mut, simbol al noutății absolute a Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, pe care Ioan a venit să-L pregătească.

În semiluna de deasupra ușii este scrisă o frază care reia vestirea Îngerului făcută lui Zaharia: „El va merge înaintea Mirelui” (Lc 1,17 și In 3,28-29).

Evanghelia lui Matei ne relatează nașterea lui Isus, ca Mesia, din punctul de vedere a lui Iosif, care este ultima verigă a genealogiei care vine de la David și Abraham. În fața misterului pe care Duhul Celui Preaînalt îl împlinea în Maria, logodnica lui, Iosif se întreabă care să fie locul său în acest eveniment. El era „un om drept”, spune evanghelistul, adică era într-o permanentă dispoziție de a împlini voința Domnului. Decide atunci să se retragă, dându-și seama că un mister mai mare, o vocație nouă i-a fost adresată logodnicei lui.

În timp ce gândea aceste cuvinte, iată că-i apare în vis un Înger al Domnului (Mt 1,20). Acesta e momentul reprezentat în basorelief, unde îl vedem pe Iosif dormind, în timp ce un înger care coboară din înalt îi susține capul pentru a-i vorbi la ureche. Mesagerul lui Dumnezeu îi revelează lui Iosif, fiul lui David, misiunea deosebită pe care Dumnezeu i-o încredintează în evenimentul Zămislirii feciorelnice a Mariei: „Nu te teme să o iei la tine pe Maria… ea va zămisli un fiu și-i vei pune numele Isus”. Gestul mâinii stângi a îngerului pare să pună această misiune în mâna dreaptă a lui Iosif, și anume aceea de a-i asigura lui Isus, prin intermediul paternității sale legale, și a numelui său, titlul de Mesia, descendent al lui David.

Așa cum a făcut discipolul iubit la piciorul Crucii, primind-o în casa sa pe Maria, devenită mamă a celor răscumpărați (In 19,27), Iosif este primul care o primește pe Maria în casa sa. Ne învață astfel maniera cea mai corectă pentru a primi cu credință și respect misterul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în zămislirea feciorelnică a Mariei: „Sculându-se din somn, Iosif a făcut așa cum i-a poruncit îngerul Domnului și a luat-o la sine pe soția lui, care, fără ca el să o cunoască, a născut un fiu, și i-au pus numele Isus” (Mt 1,24-25).

În semiluna de deasupra ușii este scrisă antifona sărbătorii Sfântului Iosif: „Dreptul, precum crinul va înflori”.